Poeme


Bărăgan



Dumnezeu m-a deportat
undeva în Bărăgan
și mi-a luat
tot ce mi-a dat într-o viață,
nu într-un an,
ci chiar într-o zi, într-o clipă.
Mi-am strâns  sentimentele-n pripă
și le-am înghesuit  într-un geamantan.

„Iată”, mi-a spus, „aici nu e nimic, doar mohor.
Vei trăi fără vis, fără dor.
Fă-ți din pământ, de vrei, o colibă.
Sapă un puț, o fântână -
îți va lua poate  vreo săptămână.
Înconjoară-ți casa cu un gard de spini
sau, dacă găsești prea puțini,
înconjoară-ți cu dânșii doar fruntea
și lasă
orice speranță
de a te întorce acasă.

Și, ca să nu plângi  întruna,
am să-ți dau, noaptea, luna
cea mai sticloasă, arginții să-și sune
în globul de gheață de peste  dune.
Iar ziua, când vei învăța să taci,
îți voi trimite armate de maci
cu zdrențuite drapele de sânge.

Când ziua se frânge
și când vei vrea îngerii să ți-i apropii,
am să-ți trimit cârduri de dropii -
vei zări caravana
condusă-n balet mecanic de fata morgana.
Și tot ce mai vrei: șuierul vântului,
cățelul pământului,
greieri uscați, miere sălbatică și lăcuste.
Și-așa, rănile-ți vor prinde cruste.

Hai, curaj, că e bine,
ia lopata de coadă și ține
un toast pe post de prefață,
căci pentru tine
aceasta e singura, noua ta viață.
Și-apoi știi vorba: nevoia te-nvață.”

A zis ce-a avut de zis și-a plecat
când nici n-am prins de veste: s-a evaporat
cu năduf, printr-un puffff!..

E greu, mi-am zis privind împrejur, tare  greu
fără niciun dumnezeu;
fără drumuri care să se-ncrucească,
să fugă spre zarea cerească;
fără cabină telefonică,
fără benzinărie,
fără nicio mașinărie;
fără glonț, fără pușcă...
Singur, liber în cușcă.

Dacă asta-i moartea ce-mi este dată,
cum să fac să mai mor din ea o dată?



Navigând printr-o ceașcă de ceai (Visul unui corăbier)


Printr-o ceașcă de ceai
navigai,
prin golful de porțelan cel rotund,
fără val, fără prund,
spre îndepărtata coastă trandafirie, -
epifanie
a
eternei rătăciri pe mare
a sufletului făr-adăstare                                                                                  
ce știe
doar vorba-„nainte”
și care
ignoră anume
cuvântu-„înturnare”.

Silueta bărcii mele sculptate
cu infinită minuțiozitate
într-un bob de orez
(siamez)
gravează-n tăcere,
pe solzi ca de miere,
caligrame engrame
pe spinările a doi albaștri dragoni
unisoni,
două flame
înlănțuite-n,
ghirlande
ce-n veci se rotesc,
se gonesc,
se deșiră și pier,
în eter…
Hieroglife lichide ale deșertăciunii,
Spun unii…

În adâncul mării de ceai transparent
în jurul surâsului tău imanent
un negru leviatan cade lent
se-nvârte greoi, năucit,
amăgit
de reflexia portretului tău,
desenat
pe fundul ceștii de ceai legănat,
verde-aromat.

Ochii tăi, buzele tale vii
se apropie de mine și
marea se-nfioară, se
aud valurile prăbușindu-se…
și nu pot ști
ce va fi
cu mine,
cu tine…

Hai să rămânem aici, nemișcați,
într-o stampă de mătase pictați
așteptând noaptea lângă pagodă,
în ritmuri de odă,
 tu
odihnindu-te într-un leagăn
(de bambú),
iar eu
iscodind mereu
de mă iubești
sau nu,
așteptând
în barca mea de orez,
să aud,
să visez
din glasul tău nepătruns,
niciodată rostitul
răspuns….

Închide-l bine în coș sub gătej
lângă lămâie și zahărul bej
până la următorul,
(incertul) prilej
de a ne-ntâlni la o ceașcă de ceai,
cum speram, - cum  sperai -
într-un mic colț de rai,
într-un pavilion
de bonton
pe-un ponton
pe un țărm
din ținutul
nipon.


Iarnă violetă

Iarna asta violetă
ce mi se arată la geam 
este oare semnul 
că am ajuns,
în sfârșit,
la capătul spectrului?...

 

 

 Cutia cu litere

Cutia cu litere nu s-a mai deschis.
Poveştile au rămas să se dezghemuie-n vis.
Firele s-au încurcat, şiragurile s-au rupt
sub capac, dedesubt.
Cicely Mary Barker - Flower Fairies

S-au amestecat iţele,
la stihuri n-au mai venit căpriţele,
n-au mai venit bondarii şi mierlele
să-i numere perlele,
nici ciorile,
să-i fure cu ochiul comorile.

Sunt şapte zile de când niciun ţipet
n-a mai ieşit prin gaura cheii din sipet,
nici abur prin muchia spartă -

şi plâng, şi mă tem
că zâna cea mică e moartă...

că zace-n colb, cu litere-n poală,
culcată pe-o coală,
ca ea de palidă, colilie,
ca puful de păpădie,

cu chipul răsfrânt
în piatra unui inel,
în care stă-închis Tom Degeţel.

Sărmanul ciocăne-ntruna
şi bate-n
timpanele toate -
dar orice vibraţie
intră-n dizgraţie
în umbra eternă...

Am pus-o cu grijă pe-o pernă
şi, de-o săptămână,
cu cheia în mână,-o privesc -
biata cutie de lemn! 

Şi nu-ndrăznesc s-o deschid...

Aştept o chemare, o boare,
un semn...

 

Zbor

Trupul meu ostenit s-a oprit azi în drum.
Sufletul, tumultuos, a zburat ca un fum,
ca un zmeu smuls în sus de un vânt prea buiac.
Să-l întorn?... Să-l desham?... 
Nu ştiu ce să fac...
De când îi am, trup şi suflet, tot doi au umblat,
Tot doi şi-mpreună, nicicând separat,
şi nu pot să-i gândesc ca unu plus unu în adunare,
ci doar ca o mare diadă-n rotindă splendoare.
Dacă i-aş dezlega,
ar rămâne ca două găvane,
ca două palme goale deschise, orfane;
şi atunci cine ar mai lucra pentru mine
şi cine
aş fi ?
şi încă, zic, cine
s-ar mai ruga pentru mine-n împreunare
spre ochiul din zare?
Ar trebui, ar trebui
să strâng tare hăţurile şi
s-aşez înainte trupul ca pe roate,
să-i dau bice, fără cruţare, căci poate
se va ridica şi va porni şontâcăind cu blândeţe
pe drumul spinos înapoi -
spre Tinereţe -
şi poate că atunci sufletul,
după ce s-ar roti de câteva ori,
luând aminte,
s-ar coborî, umil,
ca un porumb
la strachina cu mei şi cu linte.
Și poate
se vor uni iarăşi, sub zarea sihastră,
ca o pasăre cu patru aripi, măiastră,
rostogolită zburând
până la cheia de boltă cerească:
s-o clatine, s-o găurească
cu ciocul, izbind să o crape,
s-ajungă tocmai lângă albastrele pleoape,
acolo-n senin,
la nedesfăcutele ape.

 

Basm tăcut

Marc Chagall, Flowers and lovers in the red sky
Am ajuns prea târziu la bal.
Cenuşăreasa îşi pierduse deja pantoful de cristal.
Trăsura se transformase de mult în dovleac.
Prinţul se închisese în turn, fără leac.
Orchestra a mai cântat puţin şi-a plecat.
Orologiul a stat.
Servii au strâns în linişte mesele,
S-au retras prinţii şi prinţesele.
 
Dintre stelele ce se stingeau în candelabru
una câte una
a rămas numai luna.
Şi, pe tăcute, sub raza ei despletită
S-a pornit altă nuntă, nenuntită:
De cenuşărese
de nimeni alese
şi de prinţi de scrum
cu trupuri de fum,
sosiţi prin ceaţă
cu roua pe faţă;
ei s-au înlănţuit
şi-au tot dănţuit
din miez de noapte
până-n dimineaţă.

În zori de zi, în grădină,
mi-am azvârlit şi eu condurii în tină,
ofrandă pentru clipele deşarte.
 
Şi-acolo am şezut şi-am plâns,
pe vârful muntelui de visuri sparte.

 Autor: cutiaculitere 22.12.2014

 

La poarta de sus


La poarta de sus am bătut,
Tăcere de bronz s-a cernut.
Deschis-am trudit uşa grea,
În prag m-a primit umbra mea.

Ce vrei - mi-a grăit, preasupusă,
Aici masa-i încă nepusă.
Te-ntoarce şi vezi-ţi de soartă
Şi crucea pe umeri ţi-o poartă

Pân' clopotul mare va bate,
Surpând temeliile toate,
Pân' clopotul mic se va frânge
Şi inima lumii va plânge,

Pân' n-or mai fi lacrimi nescurse,
Nici doruri din suflet nesmulse,
Pân' n-o mai fi drum de-nturnare,
Nici milă şi nici îndurare...

Când toate vei pierde pe lume,
Şi şters când va fi al tău nume,
Atunci să te-ntorci, fără ştire,
Prunc nou, limpezit în iubire.

 Autor: cutiaculitere 16.12.2014



Joan Miró, Woman in front of the sun

Piese de schimb

Zi de zi, văd ieşind din spitale
fiinţe cu inimi artificiale,
cu feţe răscroite, cu retine
prin care lumea se vede mai bine,
cu noi perle dentare,
cu proteze de mâini şi picioare.
cu buze pline, cu păr de plastic
(fără-ndoială bombastic).
 
Întreb cu sfială o muză gracilă:
Dragă,
de ce ai mâna aşa de agilă,
ochii aşa de ageri,
urechile atât de fine,
dinţii aşa perfecţi? 
 
Cine
nu ştie, dragul meu, 
îmi răspunde,
-oh, simt cum privirea-i mă tunde! -
toate astea sunt doar pentru tine!
ca să mă iubeşti şi ca să....
în fine:
Ca să te pot mânca mai bine!
 
Răspunsul
a venit de la sine...
 
 Autor: cutiaculitere 25.11.2014 

 

Aquarius

Mi-am făcut o barcă dintr-un zâmbet.
L-am cioplit cu greu,
am întins mult de el, ca să-i dau
curbura necesară.
Să poată pluti peste ape.

Nu ştiam să zâmbesc,
nu-mi trebuia asta. 
Îmi vedeam de ogorul meu,
de roadele mele trudite cu greu,
cu fruntea-n pământ,
la mila cerului.
Dar au venit
ape negre,
şi mi-au înecat câmpul.
Şi a trebuit să fug, pentru a nu pieri.

Acum, în fiecare zi mă gândesc la barca mea,
la cum s-o fac mai straşnică,
să-i dau lustru, să-i pun  vele
sau mai bine motoare.
Mi-am uitat rostul
şi m-am apucat de o treabă nouă,
necunoscută,
pe nepusă masă.
Nu c-aş fi vrut, dar ştiu
că e pe viaţă şi pe moarte.

Mi-am armat, mi-am nichelat zâmbetul.
Îl voi face un Titanic
sau măcar o Arcă,
să pot salva câteva animale.
Am auzit că tot pâmântul va fi înghiţit de ape.
Unde mă duc? Cât voi pluti în derivă?
N-am un răspuns.
Nu e timp de răspunsuri.
 
Autor: cutiaculitere 14.11.2014 

 

La sfârşit 

De la un timp
v-aţi transformat cu toţii-n statui,
într-un muzeu în ruină,
statui de nisip, calcaroase,
cu oase
sfărâmicioase
şi piepturi gălbui.

Desigur,
cale de întoarcere nu-i.

Alunecări de prundiş
rostogolite în pantă
vă iau şi vă duc,
grohotiş,
spre placa turnantă                   
dintre viaţă şi moarte.

Mă-ntreb,
acolo, departe,
v-aşteaptă vreo Vale a Regilor
sau
vreo moară de vânt,
morminte eterne de piatră
sau pulberi în hoarde-alergând...      

La sfârşit, ştiu,
va fi doar nisip -
o Sahara cu dune străine,
fără de chip,
şi nu voi rătăci -
caravană minusculă -
spre nicio oază
(căci toate-au secat),
spre nicio iluzorie Gază.

Doar vântul Pasat
va râde în hohote
şi va stârni pentru copiii lui torbeline -

În sfârşit,
va fi pentru cineva bine.

Autor: cutiaculitere 8.11.2014


Hans Arp - Compoziţie
Galben de toamnă

Galben de foc,
galben de ceară
pentru frunzele ce au să moară
aprinse pe rug, vinovate
de erezie,
ori îngropate adânc,
în melancolie -
o altă vină mai subtilă,
mai gravă,
ce transformă totul
 în otravă.

Galben de sulf, roşu-pământ,
pentru frunzele ce fac legământ
să se sacrifice în fiecare toamnă
pentru o himerică graţie
divină,
demonstraţie
inutilă şi fără vreo cină
de pomenire mai acătării
afar' de măceşele şi spinii cărării...

Iar dacă poftesc spre azur,
necugetate -
contagiate de-o
autumnală ebrietate -
pricep îndată, cu uşurinţă
şi fără-nconjur,
că preţul pentru nesăbuinţă
e dur,
că tot ce-ncepe cu muguri în vânt,
chiar de se-mbracă în purpură şi-n aur pe rând,
se-ntoarce-n final la pământ,
cu umerii goi -
să-şi afle destrămarea-n noroi.

 Autor: cutiaculitere 1.11.2014