Proză

MICROPOVESTIRI

Crăciun fără zăpadă (microficțiune)

          Christmas party într-un club, organizat de birou. Îmi place să dansez, însă nu o fac. Muzica mă asurzește. Lume multă, tineret, animație. Directoarea îmi zâmbește. Îi întorc zâmbetul. Trebuie să dansez. Toată lumea dansează. Înghit ultimele picături de vin și mă ridic. Mă duc pe ringul de dans. Trebuie să-mi arăt încântarea. Zâmbesc. Se fac poze pentru pus pe Facebook.
          Începe Secret Santa. Animatorul culege pachetele, unul după altul și strigă nume. Prietenul invizibil căruia i-am cumpărat cadoul nu a venit. Pachetele se termină. Nu-mi aud numele. Ambalaje glossy, râsete, pupături.

          În sfârșit, e miezul noptii. Șampanie, have a Merry Cristmas. Mă strecor în întunericul străzii. E frig. Sunt norocoasă că prind un taxi. Închid ochii. Schimbarea locului de muncă a fost alegerea mea. Companie modernă, multinațională. Trebuie să supraviețuiesc. Să mă adaptez. Sunt competentă, o merit. Am nevoie de asta.
         
Ajung acasă. Soțul meu mă așteaptă. Mâncăm și ne uităm la televizor. Comentăm știrile. Îi dau medicamentele, ca să poată dormi. Mâine vom decora bradul. Mâine e Crăciunul. Sunt prea obosită ca să mai simt vreo emoție. Nu există miracole, nici măcar de Crăciun.

Countdown (micropovestire)



          

           Sfârșitul lumii era o certitudine. Peste zece secunde, Terra avea să treacă printr-o explozie catastrofală.  Sinucideri, crime, rugăciuni, orgii drăcești, omenirea le făcuse pe toate, de când știa ce o așteaptă.

            Începu numărătoarea inversă. Simultan, pe toată planeta, ecrane gigantice începură să afișeze cifrele fatidice: 10... 9... 8... Țipete agonice cutremurau Pământul...
            În colțul său, matematicianul aștepta, încordat ca un arc. Știa că soluția există. 7... Îi adulmecase urmele... 6... Era atât de simplă... 5...La mintea unui copil... 4... Sfârșitul era... 3... practic... 2... imposibil!... 1...  Curiozitatea științifică i se ascuți la maxim...
            ZEROOOOO! Lumea explodă. Muriră toți, fără excepție.
            Numărătoarea continuă, însă, la infinit: -1..., -2..., -3... 
(povestire participantă la concursul FIN DEL MUNDO, El Microcuentista, 2012 - varianta în limba română)

Punți suspendate 

   
          Zburase pe deasupra a trei continente și a două oceane pentru a-și cunoaște nepotul. După zece ani de tăcere ostilă, fiul său îi trimisese o invitație la botezul  micului Luisito. Avea să-i achite costul călătoriei când va ajunge la Melbourne, preciza în P.S.
          Pe timpul celor 23 de ore la bordul avionului, se luptase cu furtunile trecutului, încercând să reclădească puntea prăbușită printr-un singur cuvânt cu ani în urmă și credea că era pe punctul de a reuși. Îl vedea cu ochii minții pe cel mic alergând spre el pe noul pod, urmat de mama și de tatăl lui. La aterizare, visa deja la marea îmbrățișare de familie. Se simțea optimist, în ciuda oboselii adânci. Fără-ndoială, aceasta avea să fie călătoria vieții lui.
          Aeroportul gigantic zumzăia ca un stup. Își ridică bagajul și se îndreptă spre biroul de informații, pentru a afla  de unde poate lua un taxi. Telefonul  începu să-i vibreze cu putere în buzunar. Era un mesaj de la fiul său: „Luisito a murit subit azi-dimineață. Totul s-a anulat.”
          -Can I help you, sir? - angajata cu voce profesională aruncă o privire absentă către bătrânului fără glas, oprit în fața ghișeului.

Scriere participantă la un concurs de microficțiune din Spania. Tema: Călătorii (versiunea în limba română) 



                De când se știa pe lume, Manuela visase o căsătorie perfectă; și  99% îi și reușise! Se măritase cu Manuel, bărbatul perfect: casă  bună, serviciu bun, mașină grozavă. În casa lor cânta, desigur, găina, în timp ce cocoșul tăcea mâlc, adeverind prin aceasta cuvintele mamei sale: „Soț bogat și nătăfleț  - comoară fără de preț”. Manuel se dovedise bărbat de casă: gătea, călca și aspira mai ceva ca o menajeră. Așa se scurseră în liniște zece ani fericiți.

                Ei, dar e lucru știut: 99% nu înseamnă tocmai 100%...

                 Într-o noapte, Manuela se trezi brusc și constată că patul, lângă ea, era gol. Manuel -nicăieri! Acesta se întoarse, pe furiș, tocmai în zori. Lucrurile se repetară așa în fiecare miercuri. Joia dimineața, Manuel se arăta obosit, dar foarte binedispus.

                După un timp, Manuela își luă inima-n dinți și se destăinui prietenelor sale. Culmea! Și în cazul lor se petrecea  același lucru! Gelozia începu să le roadă ca un vierme...

                Iată, însă, că veni și ziua de joi în care Manuel nu se mai întoarse deloc...

                Pe canapea, Manuela își ștergea lacrimile alături de amicele sale, când, deodată, la televizor apăru următoarea știre: puțin după miezul nopții, polițiștii au reținut un grup masiv de bărbați mirosind a alcool, îmbrăcați costume lycra de supereroi, ce defilau pe străzi și tulburau liniștea publică zbierând cântecele din desene animate.  Între Batman și Hellboy, Manuela recunoscu figura vinovată a lui Manuel.

                Ceea ce nu putu ea înțelege defel fu, însă, motivul pentru care soțul ei alesese să se costumeze tocmai în Femeia Fantastică.

  Viteazu

A fost odată o familie de săteni ce își ducea traiul la marginea unui codru adânc, străbătut de un râu cu ape reci și învolburate.
sursa foto: Internet
Într-o zi, când toamna își suna ultimele acorduri, copiii au observat în scorbura unui copac două lumini fosforescente. O pisică! strigară. Un motan sălbatic! Acesta, dintr-un salt, ateriză la picioarele lor. Era imens, dar se arăta blând. Îl adoptară îndată. Viteazu ducea un trai fericit pe lângă casa lor, prinzând șoareci, ba uneori și șerpi.
Când veniră zăpezile, copiii îl băgară în casă. Dar Viteazu nu prea avea bune maniere: câteodată își făcea nevoile sub pat și scrijelea mobila cu ghearele.  Tatăl se hotărî să scape de el și îl duse pe celălalt mal al râului. Copiii plânseră tare mult dar, cu timpul, începură să-l uite.
În iarna următoare, chiar în ajunul Crăciunului, copilul cel mic auzi un mieunat și deschise ușa. În prag stătea Viteazu, slab și înfometat. Traversase râul pe gheață și se întorsese acasă.
Din ochii tuturor izbucniră lacrimi de bucurie, în special din cei ai tatălui,  care niciodată de atunci nu l-a mai alungat.
Iar aceasta este o poveste adevărată, pe care mama mi-o spunea adesea, în serile de iarnă.

  Mistere, mistere...

Henri de Toulouse Lautrec, Messalina

          „Este ea, fără doar și poate.” Gaston scruta prin lentila monoclului, din balcon, scena cabaretului. Flerul său de copoi nu-l înșelase încă niciodată. Fiica cea vitregă, de sânge albastru, sălbatică și cumplită, pe care tatăl lui, doctorul, o adusese acasă în urmă cu mai bine de douăzeci de ani - și care fugise înainte de a împlini paisprezece! - se afla aici... „Misterul crimelor va fi elucidat în cel mai scurt timp!”
          Aplauze frenetice întâmpinară apariția magnificei Enmascarada, înveșmântată în mătase roșie. Corpul ei sculptural trezea dorințe vinovate în fantezia clienților acelui local de perdiție. Vocea ei gravă, de altistă, făcea să se înfioare masca de dantelă neagră ce-i acoperea chipul. În fiecare seară, Enmascarada arunca un trandafir roșu unuia dintre admiratori, care primea astfel privilegiul de a o însoți. Cei aleși se întorceau muți, înnebuniți... Unii nu se mai întorceau. Pluteau în apele obscure ale Senei.
          Se zice că, demult,  regina dăduse naștere unei fetițe, în locul moștenitorului regal multașteptat. Și, pentru că fetița era urâtă, foarte urâtă, regele Ludovic a declarat-o moartă, poruncindu-i doctorului să facă ce-o ști, să rezolve problema.
          „ Este ea, nici urmă de-ndoială”, socotea Gaston. „Toți cei înecați sunt urâți. Foarte urâți.”

Potaie în flăcări

Un fum înecăcios îmi invadează atelierul. „Oh, Doamne, alt incendiu?!” Acea jigodie scârboasă, numai ea e de vină pentru nenorocirea mea. M-au obligat s-o pictez! Chiar în prim-plan! Și de ce, mă rog? Din cauza capriciilor unei infante, care a adunat de pe drumuri o potaie antipatică și puricioasă!
          Maiestățile lor, regele Filip al IV-lea și regina Mariana de Austria tocmai îmi vizitau atelierul, când micuța Margareta a dat năvală, cu dădacele și cu piticii după ea, în căutarea lui „Cuțulache”. Regele, amuzat, mi-a cerut să pun pe pânză scena. Cuțulache sforăia într-un colț, morocănos. Chiar așa l-am  pictat. Acest tablou mi-a adus atât gloria, cât și decăderea. Am devenit sclavul drăgălașei infante: îmi cerea să-l pictez pe Cuțulache în fiecare zi. Prietenii mei artiști m-au poreclit „Cuțulazquez, pictor de câini”... 
        Salvarea mi-a venit de la un incendiu neașteptat, care a izbucnit în atelierul meu și a ars toate acele picturi îngrozitoare. Cuțulache însuși a suferit un inexplicabil accident: s-a otrăvit mâncând niște ciuperci pregătite pentru infantă. Eroul, împăiat și așezat - unde se putea altfel? - chiar în atelierul meu, părea că mă deoache cu ochii lui de sticlă. Nici nu mai puteam să pictez! Eram resemnat, dar fericit...
          Asta până azi-dimineață, când m-a trezit o voce subțirică: „Don Diegooo!... Pictează-mi-l pe Cuțulacheee!... Hai, că nici nu se cunoaște că e împăiaaat!...”



Flash-back (micropovestire)



          O bomboană tare și rotundă îmi căzuse  pe jos, în întuneric, și o luase la vale, pe sub scaune, în marea sală de cinematograf, provocând râsete și rumoare, oprindu-se cu zgomot tocmai lângă scenă...
          Nu știu câte astfel de bomboane mi-au scăpat, așa, printre degete, de-a lungul acelor ani, dar ceea ce este sigur e că toate au dispărut fără urmă.  Îmi imaginam că se strecurau pe undeva, printr-o mică trapă din podea, iar acolo, sute, mii de bomboane, pierdute de nenumărații copii ce veneau duminica la matineu, se adunau într-o societate secretă, pentru a-și împărtăși impresii din lumea de deasupra:  se intersectau în poveștile lor avionul fără frică al lui Belmondo, autocarul bezmetic străbătând Belgia într-o eternă zi de marți, jandarmii buclucași de pe plaja din Saint-Tropez, fermecătoarea Dolly și dantura impecabilă  a lui Louis Armstrong, cowboyii ageri și pieile roșii: o lume nebună, nebună, nebună, strălucitoare și fără griji ca un carusel din parcul de distracții.
          Eram în clasa a șasea când am pierdut ultima bomboană în sala întunecată. Ca niciodată, am pornit cu disperare după ea.  Alergam printre șirurile de scaune, tot mai la vale, pe o pantă interminabilă. Dar, tocmai când să ajung în dreptul ecranului, m-am împiedicat de ceva și am căzut. O durere sfâșietoare m-a țintuit la pământ. Nu știu cât am zăcut așa, dar, când m-am ridicat, alte lumini pâlpâiau în sală, scăldând fețele spectatorilor în culori necunoscute...
          Surâsul melancolic al lui Gatsby inunda ecranul,  escadrile înverșunate bombardau Vietnamul, Barbra Streisand cânta acum o altfel de melodie, despre niște ani frumoși, pierduți pentru totdeauna.  Am vrut să mă apropii de ecran, dar un tip într-un costum alb mi-a oprit drumul. Arunca și prindea întruna bomboana mea, prefăcută în monedă. Din tavan, ochii impenetrabili ai Nașului vegheau asupra lumii, transformate de-acum  într-un mare cazinou.
          Erau anii șaptezeci, lumea se schimbase, iar eu nu mai eram fetița ce mânca bomboane la cinema, duminica, la matineu, în fiecare săptămână. 



Insula pierdută (micropovestire) 

Acesta era unul dintre cele mai bine păzite secrete, pe care mamele îl șopteau în taină la urechea fiicelor în ajunul nunții, sau li-l dezvăluiau tocmai pe patul de moarte.

Draga mea, când simți că nu mai poți  îndura asprimile vieții, strânge bine pleoapele și, rostind cuvintele acestea fermecate, ți se va deschide al treilea ochi. Te vei trezi pe malul unui râu foarte mare. În mijlocul valurilor vei zări o insulă, ascunsă printre fâșii de ceață. Vei găsi o barcă legată la mal. Vâslind din răsputeri, ore-n șir, vei ajunge la un țărm aspru și neguros. Acolo, între spini și sălcii despletite, vin, dintotdeauna, femeile, să-și descătușeze șuvoiul lacrimilor, să-și jelească visele pierdute, să-și plângă dezamăgirile, să geamă din cauza umilințelor, să țipe de arsura rănilor, să urle ca lupoaicele rănite din cauza trădărilor și a lipsei de iubire; vei face întocmai ca ele, vei plânge amarnic și-ți vei smulge părul de durere, iar cu mâna îți vei sfâșia veșmântul;  vei lăsa toate acolo, apoi, cu grijă, te vei sui iar în barcă, fără a privi înapoi și fără a mai scoate vreun cuvânt. În zori, vei rosti iarăși vorbele de taină și te vei trezi din nou acasă, cu sufletul ușurat, capabilă să duci la capăt sarcinile noii zile, luminoasă și cu zâmbetul pe buze.
Eu, una, n-am aflat cuvintele fermecate, am auzit numai legenda. Se mai zice, însă, că insula, sub greutatea atâtor dureri, s-ar fi scufundat în adâncul râului, iar secretul s-a pierdut pentru totdeauna. De aceea, de-atunci și până astăzi, femeile poartă cu ele, pe umeri, întreaga  povară a vieții.

Prințul și portretul (micropovestire)


               Prințul unei insule mici dintr-o mare albastră ducea o viață tare fericită într-un turn din fildeș, printre hărți vechi și cărți încifrate, ziua citind câte-n lună și în stele, iar noaptea cercetând, printr-un ochean, tainele cerului.
                Nimeni nu-i  tulbura liniștea, nici însuși regele, prea mândru de învățătura fiului său, ca să-l mai supere cu treburile țării. Din piața cea mare suiau uneori până la el zvonuri de sărbătoare, ciorovăiala negustorilor ori zăngănitul armelor, dar prințul zâmbea, căci oamenii erau cât niște furnici, căruțele cât niște cojițe de alună, iar corăbiile din port cât niște jumătăți de nuci de cocos, uitate într-un lighean cu apă.
                Un singur tovarăș avea prințul, unul înaripat și semeț în zborul său, un albatros ce dădea roate lin turnului singuratic în diminețile limpezi când prințul ieșea în micul balcon să privească marea de turcoază, acolo unde se învecina cu flamura nesfârșită a cerului. Prințul îl îndrăgea și îi pregătea, pe un talger, fructe și midii pe care albatrosul le ciugulea cu încântare. Se întâmpla, uneori, ca pasărea să lipsească vreo câteva zile, iar, la întoarcerea ei, prințul găsea pe talger câte un mic dar adus, de bună seamă, de prin depărtările pe unde aceasta colindase.
                O dată, prințul fu cuprins de întristare, căci trecuseră mai multe zile ca niciodată de când albatrosul nu se mai arătase. Îl așteptă o lună întreagă, apoi încă o săptămână și încă o zi. Și, tocmai când începuse a pierde orice speranță,  îi zări la orizont silueta binecunoscută, vâslind cu osteneală din aripi. Ajuns în turn, albatrosul  își strânse aripile zdrențuite și-și înclină capul în fața tânărul prinț, care se și grăbise să-i aducă cele mai alese bucate. Abătut, albatrosul nu se atinse de nimic, dar lăsă să-i scape din cioc, pe marginea talgerului, un mic obiect strălucitor. Scoase apoi un țipăt sfâșietor și își luă zborul îndărăt, iar prințul înțelese că n-avea să-l mai întâlnească vreodată.
                În talger, găsi un medalion, care conținea portretul pictat cu luare-aminte al unei fete de o frumusețe atât de aleasă, încât părea ruptă din altă lume. Un fior necunoscut străbătu pe dată inima prințului și un dor fără leac i se cuibări în suflet. Cine să fie acea făptură fără asemănare? Unde pe lume ar putea-o afla? Din ce depărtări nestrăbătute de ființă omenească adusese albatrosul portretul fetei? O fericire scânteietoare îl  învălui pe tânărul prinț, căci, de câte ori privea portretul, fata părea că îi zâmbește , iar viața i se arăta plină de promisiuni.  Într-o noapte, avu un vis minunat: se făcea că pornise cu o corabie mare spre pleiada de insule bănuite a se afla dincolo de cele șapte zări și că, undeva, într-una din aceste insule, îl aștepta fata din portret. Trezindu-se, prințul se apucă, plin de avânt, să traseze  planul unei corăbii nemaivăzute, în stare să-l ducă până la capătul lumii, dacă era nevoie, pentru a-și împlini visul.  Chemă la el pe cei mai pricepuți meșteri și le dădu poruncă să înceapă construirea minunatei corăbii, iar aceștia, molipsiți de entuziasmul său, se apucară îndată de lucru.
                Dar, la scurt timp, regele muri și prințul fu încoronat în locul său. El trebui să coboare în mijlocul poporului, iar acum oamenii nu mai erau pentru el niște furnici, ci bărbați, femei și copii, căruțele nu mai erau cojițe de alune, ci purtătoare ale holdelor muncite din greu, corăbiile nu mai erau jumătăți de cocos uitate într-un lighean, ci uriașe alcătuiri de lemn ce cărau în pântece mărfuri de preț, iar pe punte tunuri de apărare. Zvonurile se preschimbau în cuvinte, sfatul țării zumzăia de replici ascuțite ca niște săbii, săracii adunați în piață își împleteau vocile pentru a cere dreptate și, oriîncotro își îndrepta privirea, întâlnea chipuri ce îl priveau cu deznădejde și speranță.
                Prințul hotărî să închidă pentru un timp turnul, până când se va obișnui cu noua stare. Lăsă acolo cărțile, hărțile și ocheanele. Doar portretul frumoasei  îl vârî în buzunarul de la piept, în dreptul inimii, ca pe lucrul cel mai de preț de care nu voia să se despartă nicio clipă. Se simțea cuprins de îndoieli și se temea că nu va ști ce are de făcut.
                Își aminti, dintr-odată, tot ceea ce învățase din vechea carte, transmisă din tată-n fiu, despre îndatoririle unui bun suveran și înțelese că tatăl său, îmbătrânind, nu mai putuse conduce țara cu toate puterile, hotarele slăbiseră, iar între ele se înstăpânise haosul. Cu voință neclintită în braț și în minte, se înhămă la treabă: reorganiză armata, justiția, comerțul, astfel încât, treptat, țara se liniști și căpătă încredere în noul cap încoronat. Zilele și le dedica în întregime faptelor, iar nopțile - viselor de fericire alături de aleasa lui. Erau atâtea de făcut în mica insulă! În fiece zi, planuri îndrăznețe prindeau viață la porunca sa, doar planul marii corăbii fu lăsat de la o vreme deoparte, iar călătoria spre cele șapte zări amânată pentru o dată necunoscută.  Într-o seară, la culcare, consată cu supărare că medalionul se pierduse, dar, prea ostenit de munca de peste zi, hotărî să-l caute altădată.
                Țara înflori și noul rege era mulțumit de roadele străduințelor lui, căci respectase întocmai cele scrise în carte. Numai că, scria acolo, negru pe alb, un rege adevărat trebuie să se căsătorească și să aibă fii, urmași ai tronului, care să-i ducă mai departe moștenirea. Ca soție legiuită i-a fost aleasă sora regelui insulei învecinate, ca fiind cea mai potrivită rangului său. Zis și făcut. Regina se dovedi o soție bună, destoinică și credincioasă. Avură copii și trăiră cu demnitate o viață dreaptă, dedicată slujirii celorlalți.             
                Anii trecură în zbor, iar regele încărunți.  El nu-și mai aminti nicicând de turnul de fildeș, de portretul de mult pierdut, de marea corabie și călătoria spre cele șapte zări și nici de stelele pe care le cerceta cândva, prin ochean, în fiecare noapte.
Istorii secrete: Titanicul (Microficţiune)
10 aprilie 1912
Agentul H21 călătorea incognito, ocupând cabina nr. 115 a Titanicului. Ducea cu sine documente diplomatice de maximă importanţă, prin care Tripla Alianţă încerca să-şi extindă relaţiile către puternicele cercuri politice nordamericane.
Margaretha Geertruida Zelle, căsătorită MacLeord, şi bodyguardul său bine înarmat se îmbarcaseră la bordul Titanicului sub identitatea unei perechi de evrei proaspăt căsătoriţi. Margarethei, acest rol îi părea deosebit de dificil, căci era foarte diferit de stilul de viaţă care o consacrase: depenentă de lux, de bijuteriile extravagante, de dansurile orientale, era socotită o adevărtă regină a Belle Époque. Acum, total îmbrăcată, cu chipul învăluit şi fără urmă de machiaj, era imposibil să fie recunoscută. Rudy, bodyguardul, nu-i permitea să iasă din cabină neînsoţită, decât cel mult o jumătate de oră, pe înnoptat. Când s-a produs dezastrul, la orele 23.40, Margaretha se afla singură pe punte. Cuprinsă de panică, a rupt-o la fugă spre bărcile de salvare. Rudy şi docmentele s-au scufundat pentru totdeauna în apele întunecate ale oceanului. Misiunea eşuase. Peste doi ani avea să izbucnească războiul. Deşi Margaretha s-a întors la vechile ei ocupaţii, nu a fost niciodată iertată. Acuzată de spionaj, frumoasa agentă dublă H2 (Mata Hari) a fost condamnată la moarte şi împuşcată în 1917.
Epilog
           După mulţi ani, Bucureştiul i s-a părut frumos în ziua aceea, în lumina de noiembrie. Cafenele, restaurante, case proaspăt vopsite, pe străzile din spatele Ateneului. Era un freamăt de viaţă bună sau filtrul său  se defectase, se iluminase brusc şi fără motiv. O frumoasă pisică neagră i-a trecut alene pe dinainte şi o clipă s-a temut, inconştient, de conscinţe fatidice. Dar era atât de liniştită, de aurie în privire, că a lăsat-o să treacă, cu toate ale ei.
            Pe lângă ea alunecau maşini negre, luxoase, în care se reflectau vitrinele cu blănuri şi bijuterii. Îşi privi pe furiş pantofii de lac, discret eleganţi, şi se certă în gând pentru slăbiciunea sa. Îmbătrânea, împlinise treizeci şi cinci de ani. Intră în magazinul de mobilă de pe Calea Victoriei şi îi ceru fetei să-i aducă obişnuita cafea amară şi ziarele din ziua aceea, apoi se retrase la micul  birou, din colţ. Da, începea uitarea. Între ea, cea de-acum, şi aviatorul cel tânăr din poza îndoliată se încheiase, în sfârşit un armistiţiu. Murise şi ea, cea de-atunci, eliberând-o astfel  din legământ pe fiinţa cea nouă, care-şi cerea dreptul la banalitate şi împăcare.
            Camil mai citi o dată manuscrisul, apoi îl puse gânditor în sertar; nu mai avea voinţa să conceapă sfârşitul poveştii. 

cutiaculitere   4.11.2014