Proză

MICROPOVESTIRI

Punți suspendate

          Zburase pe deasupra a trei continente și a două oceane pentru a-și cunoaște nepotul. După zece ani de tăcere ostilă, fiul său îi trimisese o invitație la botezul  micului Luisito. Avea să-i achite costul călătoriei când va ajunge la Melbourne, preciza în P.S.
          Pe timpul celor 23 de ore la bordul avionului, se luptase cu furtunile trecutului, încercând să reclădească puntea prăbușită printr-un singur cuvânt cu ani în urmă și credea că era pe punctul de a reuși. Îl vedea cu ochii minții pe cel mic alergând spre el pe noul pod, urmat de mama și de tatăl lui. La aterizare, visa deja la marea îmbrățișare de familie. Se simțea optimist, în ciuda oboselii adânci. Fără-ndoială, aceasta avea să fie călătoria vieții lui.
          Aeroportul gigantic zumzăia ca un stup. Își ridică bagajul și se îndreptă spre biroul de informații, pentru a afla  de unde poate lua un taxi. Telefonul  începu să-i vibreze cu putere în buzunar. Era un mesaj de la fiul său: „Luisito a murit subit azi-dimineață. Totul s-a anulat.”
          -Can I help you, sir? - angajata cu voce profesională aruncă o privire absentă către bătrânului fără glas, oprit în fața ghișeului.

Scriere participantă la un concurs de microficțiune din Spania. Tema: Călătorii (versiunea în limba română) 


O femeie 99% fericită


                De când se știa pe lume, Manuela visase o căsătorie perfectă; și  99% îi și reușise! Se măritase cu Manuel, bărbatul perfect: casă  bună, serviciu bun, mașină grozavă. În casa lor cânta, desigur, găina, în timp ce cocoșul tăcea mâlc, adeverind prin aceasta cuvintele mamei sale: „Soț bogat și nătăfleț  - comoară fără de preț”. Manuel se dovedise bărbat de casă: gătea, călca și aspira mai ceva ca o menajeră. Așa se scurseră în liniște zece ani fericiți.

                Ei, dar e lucru știut: 99% nu înseamnă tocmai 100%...
                 Într-o noapte, Manuela se trezi brusc și constată că patul, lângă ea, era gol. Manuel -nicăieri! Acesta se întoarse, pe furiș, tocmai în zori. Lucrurile se repetară așa în fiecare miercuri. Joia dimineața, Manuel se arăta obosit, dar foarte binedispus.
                După un timp, Manuela își luă inima-n dinți și se destăinui prietenelor sale. Culmea! Și în cazul lor se petrecea  același lucru! Gelozia începu să le roadă ca un vierme...
                Iată, însă, că veni și ziua de joi în care Manuel nu se mai întoarse deloc...
                Pe canapea, Manuela își ștergea lacrimile alături de amicele sale, când, deodată, la televizor apăru următoarea știre: puțin după miezul nopții, polițiștii au reținut un grup masiv de bărbați mirosind a alcool, îmbrăcați costume lycra de supereroi, ce defilau pe străzi și tulburau liniștea publică zbierând cântecele din desene animate.  Între Batman și Hellboy, Manuela recunoscu figura vinovată a lui Manuel.
                Ceea ce nu putu ea înțelege defel fu, însă, motivul pentru care soțul ei alesese să se costumeze tocmai în Femeia Fantastică.
 

 

„Viteazu”

A fost odată o familie de săteni ce își ducea traiul la marginea unui codru adânc, străbătut de un râu cu ape reci și învolburate.
sursa foto: Internet
Într-o zi, când toamna își suna ultimele acorduri, copiii au observat în scorbura unui copac două lumini fosforescente. O pisică! strigară. Un motan sălbatic! Acesta, dintr-un salt, ateriză la picioarele lor. Era imens, dar se arăta blând. Îl adoptară îndată. Viteazu ducea un trai fericit pe lângă casa lor, prinzând șoareci, ba uneori și șerpi.
Când veniră zăpezile, copiii îl băgară în casă. Dar Viteazu nu prea avea bune maniere: câteodată își făcea nevoile sub pat și scrijelea mobila cu ghearele.  Tatăl se hotărî să scape de el și îl duse pe celălalt mal al râului. Copiii plânseră tare mult dar, cu timpul, începură să-l uite.
În iarna următoare, chiar în ajunul Crăciunului, copilul cel mic auzi un mieunat și deschise ușa. În prag stătea Viteazu, slab și înfometat. Traversase râul pe gheață și se întorsese acasă.
Din ochii tuturor izbucniră lacrimi de bucurie, în special din cei ai tatălui,  care niciodată de atunci nu l-a mai alungat.
Iar aceasta este o poveste adevărată, pe care mama mi-o spunea adesea, în serile de iarnă.

 Mistere, mistere...

Henri de Toulouse Lautrec, Messalina

          „Este ea, fără doar și poate.” Gaston scruta prin lentila monoclului, din balcon, scena cabaretului. Flerul său de copoi nu-l înșelase încă niciodată. Fiica cea vitregă, de sânge albastru, sălbatică și cumplită, pe care tatăl lui, doctorul, o adusese acasă în urmă cu mai bine de douăzeci de ani - și care fugise înainte de a împlini paisprezece! - se afla aici... „Misterul crimelor va fi elucidat în cel mai scurt timp!”
          Aplauze frenetice întâmpinară apariția magnificei Enmascarada, înveșmântată în mătase roșie. Corpul ei sculptural trezea dorințe vinovate în fantezia clienților acelui local de perdiție. Vocea ei gravă, de altistă, făcea să se înfioare masca de dantelă neagră ce-i acoperea chipul. În fiecare seară, Enmascarada arunca un trandafir roșu unuia dintre admiratori, care primea astfel privilegiul de a o însoți. Cei aleși se întorceau muți, înnebuniți... Unii nu se mai întorceau. Pluteau în apele obscure ale Senei.
          Se zice că, demult,  regina dăduse naștere unei fetițe, în locul moștenitorului regal multașteptat. Și, pentru că fetița era urâtă, foarte urâtă, regele Ludovic a declarat-o moartă, poruncindu-i doctorului să facă ce-o ști, să rezolve problema.
          „ Este ea, nici urmă de-ndoială”, socotea Gaston. „Toți cei înecați sunt urâți. Foarte urâți.”

Potaie în flăcări
Diego Velázquez, Las meninas

        Un fum înecăcios îmi invadează atelierul. „Oh, Doamne, alt incendiu?!” Acea jigodie scârboasă, numai ea e de vină pentru nenorocirea mea. M-au obligat s-o pictez! Chiar în prim-plan! Și de ce, mă rog? Din cauza capriciilor unei infante, care a adunat de pe drumuri o potaie antipatică și puricioasă!
          Maiestățile lor, regele Filip al IV-lea și regina Mariana de Austria tocmai îmi vizitau atelierul, când micuța Margareta a dat năvală, cu dădacele și cu piticii după ea, în căutarea lui „Cuțulache”. Regele, amuzat, mi-a cerut să pun pe pânză scena. Cuțulache sforăia într-un colț, morocănos. Chiar așa l-am  pictat. Acest tablou mi-a adus atât gloria, cât și decăderea. Am devenit sclavul drăgălașei infante: îmi cerea să-l pictez pe Cuțulache în fiecare zi. Prietenii mei artiști m-au poreclit „Cuțulazquez, pictor de câini”... 
        Salvarea mi-a venit de la un incendiu neașteptat, care a izbucnit în atelierul meu și a ars toate acele picturi îngrozitoare. Cuțulache însuși a suferit un inexplicabil accident: s-a otrăvit mâncând niște ciuperci pregătite pentru infantă. Eroul, împăiat și așezat - unde se putea altfel? - chiar în atelierul meu, părea că mă deoache cu ochii lui de sticlă. Nici nu mai puteam să pictez! Eram resemnat, dar fericit...
          Asta până azi-dimineață, când m-a trezit o voce subțirică: „Don Diegooo!... Pictează-mi-l pe Cuțulacheee!... Hai, că nici nu se cunoaște că e împăiaaat!...”

ISTORII SECRETE: TITANICUL (Microficţiune)

10 aprilie 1912
Agentul H21 călătorea incognito, ocupând cabina nr. 115 a Titanicului. Ducea cu sine documente diplomatice de maximă importanţă, prin care Tripla Alianţă încerca să-şi extindă relaţiile către puternicele cercuri politice nordamericane.
Margaretha Geertruida Zelle, căsătorită MacLeord, şi bodyguardul său bine înarmat se îmbarcaseră la bordul Titanicului sub identitatea unei perechi de evrei proaspăt căsătoriţi. Margarethei, acest rol îi părea deosebit de dificil, căci era foarte diferit de stilul de viaţă care o consacrase: depenentă de lux, de bijuteriile extravagante, de dansurile orientale, era socotită o adevărtă regină a Belle Époque. Acum, total îmbrăcată, cu chipul învăluit şi fără urmă de machiaj, era imposibil să fie recunoscută. Rudy, bodyguardul, nu-i permitea să iasă din cabină neînsoţită, decât cel mult o jumătate de oră, pe înnoptat. Când s-a produs dezastrul, la orele 23.40, Margaretha se afla singură pe punte. Cuprinsă de panică, a rupt-o la fugă spre bărcile de salvare. Rudy şi docmentele s-au scufundat pentru totdeauna în apele întunecate ale oceanului. Misiunea eşuase. Peste doi ani avea să izbucnească războiul. Deşi Margaretha s-a întors la vechile ei ocupaţii, nu a fost niciodată iertată. Acuzată de spionaj, frumoasa agentă dublă H2 (Mata Hari) a fost condamnată la moarte şi împuşcată în 1917.

Epilog

           După mulţi ani, Bucureştiul i s-a părut frumos în ziua aceea, în lumina de noiembrie. Cafenele, restaurante, case proaspăt vopsite, pe străzile din spatele Ateneului. Era un freamăt de viaţă bună sau filtrul său  se defectase, se iluminase brusc şi fără motiv. O frumoasă pisică neagră i-a trecut alene pe dinainte şi o clipă s-a temut, inconştient, de conscinţe fatidice. Dar era atât de liniştită, de aurie în privire, că a lăsat-o să treacă, cu toate ale ei.
            Pe lângă ea alunecau maşini negre, luxoase, în care se reflectau vitrinele cu blănuri şi bijuterii. Îşi privi pe furiş pantofii de lac, discret eleganţi, şi se certă în gând pentru slăbiciunea sa. Îmbătrânea, împlinise treizeci şi cinci de ani. Intră în magazinul de mobilă de pe Calea Victoriei şi îi ceru fetei să-i aducă obişnuita cafea amară şi ziarele din ziua aceea, apoi se retrase la micul  birou, din colţ. Da, începea uitarea. Între ea, cea de-acum, şi aviatorul cel tânăr din poza îndoliată se încheiase, în sfârşit un armistiţiu. Murise şi ea, cea de-atunci, eliberând-o astfel  din legământ pe fiinţa cea nouă, care-şi cerea dreptul la banalitate şi împăcare.
            Camil mai citi o dată manuscrisul, apoi îl puse gânditor în sertar; nu mai avea voinţa să conceapă sfârşitul poveştii. 

cutiaculitere   4.11.2014