Diverse

Dacul melancolic din clădirea de sticlă

5.06.2016
Piaţa Charles de Gaulle
          Nu ştiu ce caută acolo, dar, de când l-am zărit, acum vreo două săptămâni, nu trece zi să nu-l caut cu privirea, din staţia de autobuz în care-mi risipesc atâtea momente din viaţă, ca să văd ce mai face. 
          Orice te-ai aştepta să vezi într-o clădire ultramodernă, de sticlă, în care tineri la costum şi domnişoare îmbrăcate office ies din când în când pe balcon la o ţigară (poate acum nu mai ies la ţigară, nu ştiu cum e cu noua lege), numai un cap al lui Decebal, Gerula sau Gebeleizis nu. Cel puţin eu. Este alb, sculptat în piatră sau modelat în ghips, mare de vreun metru. 
          Mă întreb cine şi de ce l-o fi instalat acolo, în birou şi, mai ales, de ce l-a aşezat, atât de surprinzător, cu faţa spre stradă! Ce declaraţie de credinţă a posesorului reprezintă? Căci teoriile fanteziste despre daci sunt în floare... Îmi închipui un şefuleţ care a dat ordin să fie cărat pe scări sau cu liftul statuia care trebuie să fi fost destul de grea, ca să le arate el tuturor care-i sunt convingerile! Sau o fi vreun material promoţional, de care firma nu se poate debarasa prea uşor?! ...
          Oricum, Gerula priveşte frumos pe fereastră, de deasupra pizzeriei, la trecătorii grăbiţi, la traficul aglomerat, cu un calm imperturbabil, pe sub căciula lui de tarabostes bine potrivită pe frunte.
          Am încercat de mai multe ori să-l fotografiez de aproape, dar geamul are reflexii de tip oglindă şi n-am găsit unghiul potrivit. Dar, cu zoom, a ieşit destul de bine de vis-s-vis.
          Şi uite-aşa, mi s-a reconfirmat părerea că şi în cele mai prozaice locuri se pot ascunde tot felul de chestii pline de interes. Dacă reuşiţi să-i faceţi o poză mai bună, vă rog trimiteţi-mi-o, să o pun aici.

Fapt divers: Omul cu porumbei

Sursa fotografiei: Internet
26.01.2016
          Am văzut azi o chestie (căci nu-i pot zice nici scenă, nici întâmplare) căreia nu reușesc să-i dau de rost: ora 9 dimineața, în stația RATB de la Charles de Gaulle; puhoaie întretăiate de oameni, revărsate în ambele sensuri, printre zecile de călători ce așteptau, ca pinguinii pe banchiză, unul dintre cele vreo șapte autobuze ce trec pe-acolo. Coloană nesfârșită de mașini, frig de crapă pietrele, urme de nămeți. Apare  un ins absolut comun, cu o pungă de plastic în mână. Părea mai periferic, ce-i drept. Cu gesturi largi, dar firești în viziunea lui, răstoarnă gospodărește punga plină cu pâine – tăiată pătrățele! – drept în mijlocul aglomerației, într-un loc în care asfaltul, reparat cândva, dădea semne de eroziune. E clar că insul voia să hrănească porumbeii. Dar de ce, Doamne, își alesese chiar acel loc? De ce nu-i hrănea la 100 de metri mai încolo, unde bietele înaripate ar fi putut să ciugulească în liniște? Am privit cu un sentiment greu de definit firimiturile – să fi fost mai mult de jumătate de pâine, poate chiar una întreagă – ocolite grăbit sau călcate în picioare de trecătorii îmbulziți. Nu a venit niciun  porumbel în cele vreo zece minute cât am așteptat. Păsările au, vezi bine, simțul conservării.
          Scena îmi persistă în minte, ca un zbârnâit enervant. Poartă în ea ceva ce nu pot exprima în cuvinte. E atât de semnificativă! Denotă o inadecvare, o ruptură cauză-efect, situată între Dănilă Prepeleac și Cănuță om sucit, un „sentiment românesc al ființei” de a fi anapoda, în deplină mulțumire de sine.
          Faptul ăsta divers mi-a rechemat în memorie, ca madlena lui Proust, o secvență similară, având

ca decor o altă stație RATB, de lângă Auchan-ul din Crângași. În dreptul stației se află o clădire de tip industrial, cu o curte mare, părăginită și plină de gunoaie, cu un gard de sârmă, prin spărturile căruia, multe la număr, circulau câinii vagabonzi către tomberoanele  de vis-a-vis.  Probabil în urma reclamațiilor, căci spărturile erau chiar în stație, iar cotarlele - agresive, gardul a fost reparat, mai cu sârmă, mai cu bucăți de scânduri. Într-o zi, peste spărturi s-a ivit o plasă textilă verde ce acoperea întregul gard, dând, în fine, un aspect civilizat locului. Într-altă zi însă, pe când mă aflam în stație, degustând sentimentul de siguranță, apare o insă, parcă înrudită cu omul cu porumbei,  tot cu o sacoșă de plastic în mână. Se duce hotărâtă spre gard și, cu două mâini pricepute, sfâșie plasa verde pentru a scutura, prin fanta de jumate de metru, oasele de pui din sacoșă. Perplexitatea m-a cuprins și de data aceea, căci poarta pe unde ar fi putut arunca resturile era la vreo 50 de metri. Câini de hrănit erau și pe stradă, la discreție. Ce instinct atavic a mânat-o pe femeia aceea să sfâșie plasa cea nouă? Ce au oamenii ăștia cu stațiile de autobuz? Au devenit ele noile scene pe care unii se simt datori să se manifeste pentru a-și declara poziția?  Din ce film au descins? 
          Tot la Charles de Gaulle, aseară, o femeie cam dubioasă cerea bani pentru, chipurile, un caz umanitar. Deunăzi, un individ semidezbrăcat, înfășurat într-o pătură, propovăduia iubirea universală. Simt că, pentru a procesa toate acestea, rațiunea nu e de ajuns. O concluzie se impune, de la sine: circulați mai des cu RATB-ul, căci, zău, nici nu știți ce pierdeți.

A venit un Moș din Târg...

4.12.2015

Vă plac antichitățile? Pe mine mă fascinează. De multe ori m-am imaginat în postura de colecționară sau de proprietară a unei afaceri în domeniu. Cred că ceea ce m-a oprit (pe lângă bani, firește) a fost ideea că, o dată cu un obiect vechi, preiei și o parte din trecutul lui, din poveștile proprietarilor lui, impregnate în aura obiectului (vezi blestemul anumitor bijuterii, diamante etc.), lucrul ce mă tulbură. Reminiscențe de gândire magică, deh!
Azi am fost la Romexpo, la Târgul de Crăciun, în căutare - zadarnică - de globuri vechi pentru brad, care să înfățișeze figurine. E drept că n-am găsit niciodată așa ceva la târg, dar omul e făcut să spere. În schimb, am cumpărat o statuetă de porțelan (hai să-i zic pe șleau: un bibelou) care îl reprezintă pe Moșul. Moș Gerilă? a întrebat fiu-meu, ironic. Poate! i-am răspuns.
E un bibelou mai vechi, stilul anilor '70, făcut la Curtea de Argeș, Regal Crown, după cum scrie pe dosul lui. Are ceva naiv, puțin kitsch, dar e mult mai frumos decât toate kitsch-urile de plastic de astăzi. E semi-realist, are ochii albaștri plini de expresie, mustața și sprâncenele brune, în contrast cu barba albă. E slab și înalt, după proporții, iar sacul e cam sărac. Pare un tată obosit, ce vine de la muncă, dar fericit că își va păcăli copilul prin costumația sa. Care e povestea din spatele statuetei? Am căutat date despre Fabrica de porțelan de la Curtea de Argeș, aș fi vrut să știu de când este obiectul, dar, așa cum se întâmplă mai de fiecare dată când caut informații dintr-un domeniu românesc, n-am găsit nimic. De unde va fi fost luat tiparul? De la ruși? De la nemți? E oare un model anterior, modificat spre a părea un Moș Crăciun? De când făceau comuniștii Moși Crăciuni?Am căutat alte porțelanuri de la aceeași firmă și am găsit imagini cu tot felul de figurine, în genere hidoase, eterogene,  despre care îmi amintesc că le vedeam prin vitrinele magazinelor; nu îmi plac bibelourile, iar de cele câteva din vitrina mamei mă delimitam încă de copil, pentru că erau „cioburi” fără valoare, după cum zicea chiar ea.
Iată însă că acum, probabil ca semn de bătrânețe, încep să devin mai tolerantă, să accept melancolia drept criteriu estetic, naivitatea drept autenticitate și farmecul desuet drept apanaj al obiectelor dezirabile.
Mă bucur că l-am luat pe Moș. Îl voi așeza sub brad, lângă alți moși, de pluș, de ipsos și de plastic. În fond, ce are Crăciunul cu arta autentică?

P.S. Dacă știți ceva despre statuetă, m-aș bucura să-mi puteți da detalii. 

  Printre sarmale, muzele tac... 

28.12.2014
Sursa fotografiei: Internet
                E o realitate şi poate că nu e rău să mai fie şi aşa. E un timp pentru toate. Un timp în care raţiunea se mai odihneşte, iar spiritul şi trupul se bucură. Unele îşi au rădăcinile în celelalte. Hrănindu-le pe fiecare, tot ansamblul devine mai puternic. Banchetul lui Platon nu era o iluzie. Chiar Ion Budai-Deleanu în Ţiganiada o spune pe şleau, cu umorul său neegalat: "Cându-s pântece bine sătule,/Atunci e şi gura vorbitoare.(...)/Dară când e lipsă de bucate/ Nu știu cum și mintea să tâmpește/ Și n-are sfaturi așa curate,/Iară limba tace ca ș-un pește;/ Deci în pântece pline stă toată/ Filosofia cea lămurată." 
               Important e să prilejuieşti asemenea "banchete", să dai voie celor mai înalte să-ţi locuiască fiinţa. Am primit o educaţie mai rigidă, în care erau preţuite excesiv datoria, munca şi pusă la colţ desfătarea. Am înţeles şi părţile bune şi greşelile acestui tip de educaţie. Ca mulţi din generaţia mea, nu am crezut nici măcar în Moş Gerilă, darămite în spiritul Crăciunului şi nu am avut întotdeauna brad împodobit. Tot ce am recuperat la maturitate nu poate acoperi acele goluri. De aceea m-am bucurat de zilele de Crăciun, de pacea lor, am mai lăsat deoparte intelectul, n-am mai scris pe blog, m-am bucurat să fac sarmale, să fiu cu familia, să trăiesc lucruri frumoase. Chiar dacă aceste mici ospeţe nu s-au ridicat neapărat la nivelul de banchete ale spiritului, am simţit că ele m-au întărit şi m-au îmbogăţit, pentru că mi-au adus bucurie, care este, după cum spune Eclesiastul, partea omului pe pământ: "Du-te dar de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, şi bea-ţi cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum."

  Am început să umblu prin pub-uri!

14.12.2014
Aşa cum fetele rele pozează uneori în fete cuminţi, se pare că din când în când şi fetele cuminţi se erijează în fete rele. Cam ca tocilarul luat pe sus la chiul, o oră, de către colegi, care se laudă apoi la nepoţi că a fost rebelul şi chiulangiul şcolii. Tot aşa şi cu mine. Nu ştiu cât de cuminte sau tocilară am fost, cert este că am înnebunit la bătrâneţe (cum consideră unii, nu eu, hi,hi!) şi viaţa mă tot duce-n ultima vreme pe unde cu gândul nu gândeşti: prin pub-uri.

            Vineri am fost la petrecerea de Crăciun a instituţiei, unde media de vârstă se învârte pe la 32 de ani, iar locaţia a fost, desigur, un pub. Petrecerea a fost haioasă, cu muzică, băutură (me: o bere draught) şi ceva haleală apoi s-a lăsat cu dans, iar pe la 11.30 m-am cărat - vă daţi seama că îmi adaptez un pic limbajul la împrejurări. Ideea e că pub-ul acesta era deschis recent şi nu prea semăna a pub, pentru că pentru mine, un pub fără pompele alea strălucitoare de bere nu prea are haz. Ori nu le-am văzut eu? Era ceva underground, într-un subsol cu intrare atât de discretă, că nici n-o observai, lumină chioară ("discretă", măi femeie!), canapele, măsuţe, ţevi la vedere - că doar era subsol, nu? - şi cea mai tare chestie: lumina era chioară şi în anticamera de toaletă, la oglinzi, căci am vrut să mă aranjez puţin, dar am dedus că e atât imposibil, cât şi inutil, date fiind împrejurările.
            Dacă e să mă spovedesc, apoi să o fac de tot: astă vară am mai bătut vreo două pub-uri la Londra, la mama lor. Şi nu erau la subsol. Unul mai mărginaş, unde m-am simţit neaşteptat de bine, unde oamenii îşi beau berea liniştiţi şi discutau de-ale lor, cei mai tineri la bar, ceilalţi prin colţuri, iar alţii în picioare, afară, unde se bea din pahare de plastic. Al doilea, în centru, diferenţa fiind de clasă, dar nu colpeşitoare, unde mai erau şi cupluri de turişti, ca noi, muzica era excelentă, pur englezească - barmanul avea afişată licenţa de difuzare a muzicii în geam - şi atmosfera însufleţită. Şi aici, chestia cu băutul în picioare, afară, era regulă, pentru tineretul ieşit de la serviciu în special. Ar fi făcut asta românii? Sunt convinsă că era şi o diferenţă de preţ.
            În concluzie, după principiul că fiecare se dă specialist în ceea ce nu se pricepe, aşa şi eu, am descoperit că chestia asta cu pub-urile e o formulă plăcută de socializare, dacă e făcută bine, pentru că nu e de fiţe şi te poţi simţi în largul tău, mai ales dacă eşti mai tânăr şi mergi cu o gaşcă adecvată.
            P.S. Ştiu că pub-urile adevărate sunt cele irlandeze, dar n-am avut ocazia să ajung pe-acolo, aşa că mi-ar plăcea să-mi spuneţi care este diferenţa, dacă aţi fost.

În Obor, mai ceva ca la Românii au talent!

11.11.2014

Dacă e marţi... sunt impresii de weekend (asta pentru că luni a fost o autentică zi mizerabilă de luni şi efectiv n-am avut când să scriu). Deci. Ce sună mai bine după un weekend la mall? Desigur: un weekend în Piaţa Obor! Dacă cineva strâmbă din năsuc, asta se întâmplă, probabil, pentru că nu cunoaşte farmecul acestui reper al capitalei şi, iarăşi probabil, nu e bucureştean de baştină. Eu sunt, şi, dacă nu aş fi avut ocazia să cunosc, încă din copilărie, acest magic topos impregnat de cel mai autentic balcanism, aş fi pierdut multe.
Carevasăzică, duminică mi-a venit ideea să mă abat prin Obor şi să colind zona, mai mult de moft, decât pentru a găsi ceva anume. Nu voi zăbovi asupra magazinului Bucur, care se zbate să nu se ducă la fund, nici asupra tarabelor aciuate pe lângă vechea hală, căci vreau să ajung mai repede la chestiune. Piaţa cea nouă. Modernă, cu scări rulante, balcanism cu ştaif. Jos zarzavagiii, sus magazine de tot felul. Aici, o scenă incredibilă şi strict autentică. Dar mai întâi să descriu atmosfera: zarzavaturi şi muzică; mezeluri şi muzică; ciocănele de curcan şi muzică. Parcă fiecare stand avea altă sursă, era pe alte lungmi de undă. Pe unde treceai, alte muzici îţi mângâiau auzul. Tocmai trecusem pe lângă nişte brânzeturi, unde răsuna Cerul lui Proconsul, pe lângă nişte cârnaţi legănaţi de frumoasa melodie italiană Brutta (Alessandro Canini, am verificat acasă), când, la o măcelărie, pe colţ, patru vânzătoare tinerele, cu şorţurile pe ele, încinseseră o horă cu chiuituri, pe Mărioară de la Gorj, a Mariei Tănase, chiar în dosul vitrinelor. Jucau fetele astea, ca la răspântie în sat, cu chef de viaţă  rar întâlnit! Au jucat aşa vreo două-trei minute, spre încântarea lor în primul rând, dar şi a clienţilor, rămaşi mască. Am zâmbit şi am ieşit pe esplanadă, unde, în fumul de mititei şi în izul de must proaspăt, răsuna o altă melodie populară menită să-ţi strige în faţă că viaţa e, de fapt, frumoasă, numai voi, ăia cu nasul în cărţi, o complicaţi inutil.

 

Despre papagali verzi, albaştri şi alte vietăţi

7.11.2014

            Observ cu stupoare că în mintea mea se configurează nişte reţele de imagini, a căror legătură o percep a posteriori; de exemplu, acum, cu papagalii ăştia, care parcă se cheamă unii pe alţii, ca în Păsările.
Una dintre cărţile pe care le-am cumpărat în weekend a fost Papagalul verde, de Martha Bibescu. Pe această rafinată şi inteligentă scriitoare am descoperit-o acum nişte ani, când m-a fermecat cu romanul Izvor, ţara sălciilor. Biografia sa este, de asemenea, demnă de un roman.
            În Papagalul verde, o fetiţă dintr-o familie de imigranţi ruşi din Franţa, în care părinţii sunt etern îndoliaţi după fiul mort şi absolut nepreocupaţi de fiicele lor în viaţă, duce o existenţă austeră, lipsită de orice trăire emoţională. Acest lucru se schimbă brusc într-o zi, când, aflându-se la plimbare cu bona ei, dintr-o casă scapă un superb papagal verde strălucitor, care vine în zbor direct spre ea şi i se aşază pe umăr. Copila este convinsă că papagalul a ales-o înadins, creează o adevărată simbolistică în jurul păsării, pentru că este singura fiinţă care i s-a părut predestinată, iar apariţia acesteia declanşează o avalanşă de sentimente, nebănuite şi reprimate până atunci. Neputând avea pasărea, după nenumărate speranţe, promisiuni şi amânări brutale, cea mică se retrage în indiferenţă şi resemnare, experienţe ce îi marchează viaţa sentimentală de mai târziu.
             Ideea alegerii este, desigur, tulburătoare. Suntem obişnuiţi să fim noi cei care alegem şi, de fiecare dată când întrezărim, accidental, că, de fapt, noi suntem cei aleşi (de lucruri, de animale, de copiii noştri, de "ursit" etc.), ca nişte piese inerte dintr-un joc pe care nu-l putem controla, ceva se clatină în noi şi fugim înapoi spre orizontul comod al raţiunii. Cei care ar pătrunde însă dincolo de suprafaţă, în planul interpretărilor simbolice, ar avea oare unele revelaţii asupra destinului lor? Cât de pregătit trebuie să fii pentru astfel de experienţe?
            Îmi aduc aminte că, la rândul meu, am avut o astfel de întâlnire cu un mic papagal, un peruş albastru, acum vreo zece ani. L-am găsit, mi-a ieşit în drum, scăpat din vreo colivie. L-am dus acasă, unde l-am îngrijit vreo doi ani, până a murit. Era, probabil, destul de bătrân. Era uimitor că vorbea, dar nu reuşeam să înţeleg ce spune, aveam impresia că vorbea o limbă străină. Cât a stat la mine, cu toate străduinţele mele, nu a învăţat nimic nou. Cert este că, dacă aş fi avut capacitatea de a mă întreba asupra a ceea ce semnifică această întâlnire, această alegere, ce exerciţiu de gândire simbolică aş fi putut face!... Aş fi pătruns puţin "dincolo" şi aş fi perceput semnale care poate mi-ar fi iluminat viaţa.
            Dacă mă gândesc bine, de-a lungul timpului mi-au ieşit în cale o mulţime de vietăţi predestinate: pisici pe care le-am adoptat, spre exasperarea părinţilor, un pui de vrabie, câinele meu de acum etc. etc., ca să nu mai vorbesc de oamenii care, lăsându-mi-se iluzia că îi aleg, mi-au fost aleşi, printr-un nepătruns joc al sorţii.