Arte

Salvator Mundi (Leonardo da Vinci) - universul încifrat într-un tablou

            De când am văzut, în urmă cu puțin timp, tabloul Salvator Mundi, lucrarea pierdută timp de secole și regăsită acum câțiva ani, nu vâlva stârnită de exorbitantul preț cu care a fost vândută la licitație de către casa Christie's din New York m-a atras în primul rând, nici misterul din jurul miliardarului care a vândut-o ori a cumpărătorului anonim, nici controversele asupra autenticității tabloului, atribuit de unii exegeți ucenicilor lui da Vinci, cel puțin parțial, ci, efectiv, mi s-a tăiat răsuflarea privindu-l, căci nu știu să mai fi văzut vreun tablou atât de minunat pur și simplu, atât de magnetic, de hipnotizant. Nu știu ce aș fi simțit dacă aș fi putut vedea la fața locului opera, probabil că, la fel ca la Luvru, în fața Giocondei, nu aș fi avut liniștea să „comunic” cu tabloul. Ori poate aș fi rămas marcată definitiv, copleșitor, așa cum mi s-a întâmplat la Milano, în fața Cinei celei de Taină. Am avut fericirea să pot vedea câteva dintre cele doar vreo douăzeci de picturi rămase de la geniul Renașterii, dar nu în fața tuturor am avut circumstanțele necesare pentru a mă conecta la operă așa cum aș fi vrut, valul turismului de masă împiedicând declicul, vraja pe care o aștepți să te cuprindă în clipa întâlnirii cu o capodoperă. Așa că nu pot vorbi decât despre imaginea tabloului pe care internetul mi-a livrat-o, în format micșorat, filtrat, decupat... Și totuși!...
            Tabloul îl înfățișează pe Isus Christos, în ipostaza de Mântuitor al lumii (Salvator Mundi în limba latină), subiect iconografic cunoscut și înaintea lui Leonardo, frecvent în secolul al XVI-lea (Jan van Eyck, Hans Memling, Albrecht Dürer, Tizian). Christos este reprezentat cu mâna dreaptă ridicată în semn de binecuvântare, iar în cea stângă ținând un glob de cristal, într-o compoziție cu trimiteri escatologice. Tehnica sfumato, specifică lui Leonardo da Vinci, dă un aspect subtil, aerat, chipul lui Christos fiind învăluit parcă într-o ușoară ceață, în contrast cu mâna din prim plan, care este luminată din plin. Astfel, tabloul capătă adâncime, volum, Isus fiind îndepărtat și apropiat de privitor în același timp, de parcă ar fi în mișcare, venind către noi. Tehnica îmi amintește de arta fotografiei, în care planurile îndepărtate sunt ușor blurate, pentru ca obiectul din prim-plan să se observe cu toate detaliile (se crede că Leonardo ar fi făcut primele „fotografii”, unii i-au atribuit chiar realizarea giulgiului din Torino printr-o astfel de tehnică).
            Ceea ce i-a intrigat pe unii exegeți a fost impresia de neuniformitate în realizare. Ochii lui Christ par asimetrici și au priviri diferite. S-a mai observat că globul de cristal nu deformează imaginea din spate, a faldurilor hainei, deși Leonardo era un cercetător al fenomenele optice (studiase lentile, globuri), precum și alte detalii ce țin mai mult de tehnica picturală.
            Eu cred că, asemenea surâsului Monei Lisa, asimetria nu este accidentală, iar ambiguitatea face parte din esența operei. Astfel,  se poate observa faptul că ochiul stâng are o privire îndreptată direct spre cel din fața tabloului, ușor în jos, o privire plină de dulceață, de iubire. Genele sunt mai clar conturate, obrazul este mai fin, buzele au un surâs subtil, sprânceana este mai delicat arcuită. Partea stângă, corespunzătoare emisferei drepte a creierului, este cea care exprimă afectele, creativitatea, sensibilitatea, emoția și sentimentele. Această jumătate a chipului poartă atribute „feminine”; ochiul este îndreptat către creație, reprezentată de glob. Pentru lumea materială, produsul creației divine, Christ are privirea iubirii și gestul susținerii, al protecției, sfera de sticla reprezentând atât perfecțiunea, cât și fragilitatea ei. Ochiul drept privește către  interior și în sus, este o privire îndepărtată de lumea concretă, dirijată către sine și către zarea cerească. Obrazul este mai lat, maxilarul mai accentuat, sprânceana mai ridicată, cuta din colțul gurii mai adâncă. Partea dreaptă corespunde emisferei stângi, „masculine”, a creierului, responsabile de logică, raționament, limbaj conceptual, deci exprimă Logosul, rațiunea divină ce stă la baza arhitecturii universului. Cele două jumătăți, polare, dar indisolubil unite în ființa lui Christos, reprezintă un adevăr ultim revelat simbolic.
            Natura duală a lui Isus Christos - dumnezeu și om -  este încifrată și în gestul binecuvântării, după cum este el înțeles de biserica apuseană (degetul mare, arătătorul și cel mijlociu, îndreptate în sus simbolizează Sfânta Treime, iar celelalte două, îndreptate în jos, natura duală a lui Christos întrupat pe pământ). Totuși, spre deosebire de alte variante ale reprezentării Salvator Mundi, la da Vinci indexul și mijlociul apar suprapuse în formă de cruce, gest ce întărește ideea dualității. Aceeași dualitate este observabilă și în culorile veșmântului: albastrul celest și brunul terestru. Un alt simbol creștin străvechi, peștele, poate fi regăsit în compoziția romboidală a tabloului, cele două benzi încrucișate formând coada peștelui, iar fruntea - capul. Opoziția static-dinamic este și ea prezentă: mâneca formează un vărtej, o spirală, simbol al unui haos primordial, al unei surse de energie în plină creație, ce se opune  globului, static, ajuns la forma ultimă și perfectă. Oare această formă se află într-un echilibru instabil? Soarta ei va fi destrămarea? Momentan, ea apare ca fiind ocrotită de mâna ce o susține și stă sub scutul iubirii christice.
            Globul de cristal apare în alte reprezentări ale Mântuitorului drept globus cruciger, adică împodobit cu o cruce. Globul (denumit și orb, de la orbis - cerc, lume - este un simbol străvechi, el apare și la romani, ca atribut al puterii lui Jupiter, apoi ca unul dintre însemnele papalității și al caselor regale) nu mai are deasupra sa, aici, crucea, astfel mesajul operei iese din sfera religiei și  își extinde semnificația.
            Nu mă pot opri să nu menționez și principalele date privind tabloul și  istoricul lui: după cât se crede, pictura a fost relizată în jurul anului 1500, la cererea regelui Ludovic al XII-lea al Franței și a soției sale, Ana a Britaniei, după cucerirea Genovei și a Milano-ului. Este executat în ulei pe lemn de nuc, având dimensiunile de 45,5 x 65,5 cm și este înrămat. A fost ulterior deținut de regele Carol I al Angliei (la 1649), apoi  achiziționat de fiul Ducelui de Buckingham și al Normandiei în 1763. Următoarea știre despre el este din 1900, când a fost cumpărat de un colecționar englez, Francis Cook, viconte de Monserrat. Pictura a fost afectată de încercările de restaurare anterioare, cu autor necunoscut. Descendenții lui Cook au vândut la licitație în 1958 cu prețul de 45 de lire sterline. În 2005, pictura a fost cumpărată de un consorțiu al unor dealeri de artă, incluzându-l pe Robert Simon, specialist în Vechii Maeștri. Peste pictura originală se adăugaseră foarte multe straturi, aceasta arătând „ca o epavă întunecată și sumbră”(Esterow Milton A Long Lost Leonardo”). În 2011, direcțiunea National Gallery din Londra a confirmat autenticitatea tabloului, în iunie, același an, fiind anunțată în presă „noua descoperire”. În 2013 a fost cumpărat de colecționarul rus Dmitry Rybolovlev cu 127,5 milioane de dolari de la un dealer elvețian ce plătise doar puțin peste 75 de milioane. În urmă cu o săptămână, Christie's a bătut orice record, la New York,  vânzând Salvator Mundi cu 450 milioane de dolari, din care 400 de milioane achitate pe loc. Jocul presupunerilor privind cumpărătorul a început, unii susținând că tabloul ar fi rămas în SUA, care nu deține niciun alt da Vinci, alții înclinând să creadă că a luat calea Chinei sau a Orientului Mijlociu. (sursa datelor istoricului: https//ro.wikipedia.org/wiki/Salvator_Mundi_(pictu%C4%83_de_Leonardo_da_Vinci)
            Există căi de cunoaștere anterioare celei prin cuvinte și concepte, logic-expozitive ori explicative. Aceasă cunoaștere, de tip magico-simbolic, ce nu mai trece prin filtrul cugetării, ci acționează direct prin imagini revelatorii a dominat lumea timp de milenii. Pictura este una dintre artele care păstrează această putere, de a comunica simbolic, de a încifra și a revela concomitent adevăruri de dincolo de simpla aparență; iar când artistul este Leonardo da Vinci, întâlnirea dintre mijloacele artei și geniul minții dă naștere unor capodopere.

Iisus cu vița-de-vie

Icoană aflată al Muzeul Țăranului Român
             După atâta documentare asupra temelor și a simbolurilor religioase din articoul anterior, mi-am adus aminte de o icoană românească pe sticlă, văzută la Muzeul Colecțiilor, absolut surprinzătoare ca originalitate a viziunii alegorice. Este vorba despre Iisus cu vița-de-vie care iese chiar din trupul său, așa cum apare numai în iconografia românească, în special în Transilvania. Aceasta se numește „Icoana Euharistiei” și este considerată cea mai iubită icoană a lui Hristos, din Ardeal.  
                Sursa acestei  reprezentări o constituie cuvintele lui Hristos: "Eu sunt viţa cea adevărată..." (Ioan 15, 1). Icoana se plasează în spațiul altarului, în locul unde se pregătesc  pâinea și vinul pentru Sfânta Liturghie, adică pentru Împărtășanie. Hristos este înfățișat așezat pe un tron (mormânt), în fața crucii. Din coasta lui iese o tulpină de viță, plină de ciorchini de struguri, care îl înconjoară ca o aureolă, iar cu cu mâinile Hristos  stoarce strugurii într-o cupă aurită, sugestie a prefacerii vinului în sângele Domnului în tim­pul Sfintei Liturghii şi a lui Hristos ca izvor al "vinului" de viaţă dătător.
                Imaginea, de esență medievală, a ajuns la noi începând cu secolul al XVII-lea, pe filieră probabil ucraineană și apare în special în icoanele din Maramureș, dar și din Oltenia și Muntenia.
                Vița-de-vie ca plantă sacramentală, ca simbol, prin intermediul  vinului, al sângelui lui Hristos apare și în numeroase legende și colinde arhaice românești care spun că sângele lui Hristos, căzut sub crucea răstignirii, stă la originea viţei-de-vie. Aceasă plantă s-a impus ca simbol al credinței în Hristos, deoarece ea, pentru a rodi, are nevoie de multă îngrijire: tăiere, legare, altoire, întocmai ca și viața credinciosului.
                Cercetări neprețuite pe această temă a făcut părintele profesor Jan Nicolae de la Facultatea de Teologie din Alba-Iulia, care i-a dedicat un volum și a prezentat un proiect la Paris despre acest subiect.
(Pr. prof. Jan Nicolae - "«Iisus cu viţa» este cea mai iubită icoană a lui Hristos, în Ardeal" http://www.formula-as.ro/2014/1125/spiritualitate-39/pr-prof-jan-nicolae-iisus-cu-vita-este-cea-mai-iubita-icoana-a-lui-hristos-in-ardeal-17977)
                De asemenea, despre imaginea viței-de-vie ca simbol hristic: Vita-de-vie, chip al lui Hristos de Teodor Danalache https://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/vita-vie-chip-lui-hristos-127502.html
Icoană de la Muzeul satului Dimitrie Gusti
Icoană aflată la Academia Română

 

Simonetta Vespucci, muza lui Botticelli - o poveste din Quattrocento



          A existat în realitate? Este oare doar produsul imaginației fără seamăn a artistului, inspirat de modelele Antichității?  Poate fi pământească atâta frumusețe? Sunt întrebări pe care orice privitor vrăjit de  portretele angelice ale florentinului Sandro Botticelli și le pune, fără doar și poate, la un moment dat. Femeia înfățișată în tabloul Nașterea lui Venus este considerată idealul necontestat al frumuseții eterne, nedepășite până astăzi. Madonele artistului, personajele mitologice,  îngerii din tablourile alegorice au parcă același chip, de o frumusețe rară, pură și distinsă, grațioasă și mândră în același timp.  Răspunsul este da, această femeie, care a fost modelul marelui artist renascentist, a existat și s-a bucurat, în scurta-i viață, de iubire, glorie, admirație și de interesul celor mai mari artiști ai Florenței. Se numea Simonetta Vespucci.
          Simonetta Cattaneo, La bella Simonetta, cum avea să fie cunoscută, s-a născut în anul 1453, într-o familie nobilă din Genova. La vârsta de cincisprezece ani s-a căsătorit cu Marco Vespucci,  văr îndepărtat al exploratorului și cartografului Amerigo Vespucci, cu acordul deplin al părinților ei, iar la nunta lor, care a avut loc la Florența, au fost prezenți atât dogele, cât și o mare parte din nobilimea genoveză. Părinții  Simonettei știau că această căsătorie era una avantajoasă, deoarece familia lui Marco era bine văzută în acest oraș, în special de familia Medici.
           Potrivit legendei, Simonetta a devenit  imediat populară la curtea florentină. Frații Medici, Lorenzo și Giuliano, au fost fascinați de ea, iremediabil. Lorenzo era ocupat de afacerile de stat, dar fratele său mai mic era liber să o omagieze.
Giuliano de Medici
          Astfel că acesta organizează un mare turnir în onoarea ei, cunoscut sub numele de La Giostra (1475), desfășurat în Piața Santa Croce. Când și-a făcut intrarea în piață, Giuliano purta un stindard pe care era o imagine a Simonettei,  întruchipând-o pe zeița Pallas Atena, pictat de Botticelli, cu inscripția în franceză La Sans Pareille (Cea fără pereche). Giuliano a câștigat turneul , iar Simonetta a fost încununată drept  Regina frumuseții.  Astfel, s-a consacrat  faima ei de femeie de o frumusețe excepțională, de care s-a bucurat din plin. Deși zvonuri au existat, gestul lui Giuliano Medici trebuie înțeles în cadrul convențiilor iubirii curtenești, în care doamna inimii cavalerului era obiectul unei adorații neprihănite, iar Simonetta era o femeie căsătorită. Nu există dovezi clare că aceștia ar fi fost într-adevăr amanți.
          Simonetta a fost îndată înconjurată de marii artiști ai Florenței, cărora le-a pozat pentru tablourile lor. Cu toate acestea, cele mai cunoscute tablouri care o reprezintă au fost realizate după moartea ei prea timpurie. Ea a murit la vârsta de numai 22 de ani, probabil de tuberculoză, în 1476. Trupul ei  a fost transportat prin oraș într-un sicriu deschis, pentru ca toți să-i poată admira, pentru ultima dată,  frumusețea, care a rămas vestită în Florența pentru mult timp. Soțul ei s-a recăsătorit curând după aceea, iar Giuliano de Medici a fost asasinat în 1478, într-o conspirație politică, la doi ani de la moartea Simonettei, la vârsta de 25 de ani.
           Botticelli a fost pictorul care s-a apropiat cel mai mult de frumoasa Simonetta, care i-a servit drept model pentru nenumărate  creații. De asemena, există speculații despre faptul că Sandro Botticelli s-ar fi îndrăgostit de această muză a sa, nedovedite însă. Acesta a lucrat sub patronajul  unui nepot al fraților Lorenzo și Giuliano, Lorenzo di Pierfrancesco de Medici, care s-a căsătorit cu o nepoată a Simonettei și se crede că tablourile Nașterea Venerei și Primăvara au fost concepute ca dar de nuntă pentru aceștia, fiind destinate împodobirii dormitorului lor. Chipul Simonettei va rămâne tiparul frumuseții pe care îl va folosi pictorul  într-o mare parte dintre operele sale, devenind o adevărată marcă a creației lui.
          Simonetta a fost înmormântată în Biserica Ognissanti, iar, 34 de ani mai târziu, Sandro Botticelli a fost înmormântat tot acolo, „la picioarele ei” așa cum se zice că și-ar fi exprimat dorința pictorul însuși.

Când marmura prinde viață: Gian Lorenzo Bernini

Răpirea Proserpinei
Isus Hristos



















Extazul Sfintei Tererza
(...) Undeva, pe Via Appia, am ajuns la Biserica și Catacombele Sfântului Mucenic Sebastian. Acolo, în secolul al III-lea, în chilii rudimentare, săpate în pământ și piatră, pe mai multe niveluri, s-au adăpostit creștinii persecutați de romani. Semnul peștelui stă încă neclintit, scrijelit pe ziduri. Tot acolo se pare că s-au aflat și mormintele apostolilor Petru și Pavel, timp de vreo jumătate de secol.  Sus, în biserica destul de sobră, simplă și luminoasă, am văzut prima dată o statuie a lui Bernini, care mi s-a imprimat pentru totdeauna pe retină și dincolo de ea: bustul lui Isus Hristos. Marmura albă este atât de sigur și de fin lucrată, încât parcă ar avea viață. Alături, într-o raclă de sticlă, statuia sfântului Sebastian, străpuns de săgeți. Totuși, chipul lui Isus mi-a rămas neșters în memorie.

De curând am descoperit, navigând pe net, o statuie uluitoare, de data aceasta deloc creștină, ci mitologică, a extraordinarului sculptor, lucrare aflată la Palatul Borghese, unde, din păcate, nu am ajuns: Răpirea Proserpinei. Nu poți decât să exclami „marmura este vie!” privind degetele lui Pluton apăsate pe pulpa de carne împietrită a zeiței.  Nu numai carnea își găsește materializarea sub dalta lui, ci și spiritul, în momentul desprinderii de tot ceea ce este materie perisabilă: Extazul Sfintei Tereza, aflat la Biserica Santa Maria della Vittoria. (...)


„Cumințenia pământului” de Constantin Brâncuși vs. zeița Isis



    

  Minunate mozaicuri și fresce creștine la Istanbul


Am mers în vacanță la Istanbul cu intenția, printre altele, de a admira arhitectura islamică atât de renumită, de a vizita celebrele palate Topkapi și Dolmabahce, dar nu mi-am închipuit nicio clipă că ceea ce mă va răvăși atât de profund vor fi imensele picturi și mozaicuri creștine de la Hagia Sofia și de la Mânăstirea Pammakaristos. Pe de-o parte, bucuria că au rezistat până astăzi și pot fi încă văzute, pe de altă parte, sentimentul durerii în fața distrugerii ireversibile și a degradării.
Deși cele rămase sunt, probabil, realizări mai târzii,  gândul m-a dus la romanul „Creanga de aur”, al lui Mihail Sadoveanu, în care împărăteasa Irina a Bizanțului din rațiuni politice, pentru a atrage simpatia poporului, a combătut erezia lui Arie, care dorea distrugerea icoanelor și interzicerea lor, și a poruncit păstrarea acestora în biserica creștină. Mi-am dat seama cât de importantă a fost acea decizie pentru tot ce înseamnă arta și cultura creștină.




 Artă aborigenă (Australia)

 

 

Igor Mitoraj

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Artă decorativă: Cristal şi sticlă - mărci celebre

I.Lalique; 2 Baccarat; 3,4,5 Bohemian  Cristall                      II.1, 2 Murano; 3. Galle; 4. Loetz; 5, 6 Daum


 

 

 

   

 

 

Design interior: rafturi pentru cărţi


 



3.12.2014
Tablouri de iarnă: Viorel Mărginean






Sculptură subacvatică - Jason de Caires Taylor

Sculptorul englez Jason de Caires Taylor (n. 1974), fondatorul şi directorul artistic al Muzeului Subacvatic de Artă din Cancun, Mexic, creează sculpturi realiste ale unor persoane şi apoi le plasează pe fundul mării, în zone cu apă limpede, favorabile scuba-diving-ului. Odată cu timpul, aceste sculpturi intră în simbioză cu natură. Artistul îşi defineşte opera drept un paradox al creaţiei, întrucât este gândită pentru a fi asimilată de ocean, obiectele inerte se transformă în recife vii de coral.
Jason de Caires Taylor foloseşte doar materiale sigure pentru mediul înconjurător, prielnice creşterii coralilor. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Hombre en llamas (Om în flăcări), La Jardinera de la Esperanza (Grădina speranţei), El Colecionista de los Sueños (Colecţionarul de vise), La Evolución Silenciosa (Evoluţia silenţioasă).

 

 

  6.11.2014

Sculptură contemporană: Anish Kapoor


Anish Kapoor s-a născut în 1954 la Mumbay, India; este un sculptor indian ce trăieşte şi lucreză la Londra. Lucrările sale sunt uriaşe opere din materiale precum metalul, fibra de sticlă
şi piatra. Suprafeţele exterioare sunt extrem de şlefuite.


Cloud Gate, Chicago
Sky Mirror, Manhattan, New York
Tall tree and the eye, Londra