Lectură

„O ramură întârziată” de Octavian Goga 
Pictură de Nicolae Grigorescu

Nu ți-a fost dat să vezi vreodată,
Când toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întârziată
Ce-a înflorit a doua oară?

Nu te-ai oprit atunci în cale
Să te întrebi: ce taină, oare,
Ascund înțelepciunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mâine stinse, fără soare?...

Și dac-o blândă-nduioșare
Ți-a frânt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai așa, întrebătoare,
Uitându-te la biata floare,
Ai înțeles a cui e vina?

E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii.
Și-n preajma morții abătute
A picurat, pe neștiute,
Un strop din cântecu-nvierii...

Constantin Nisipeanu - Femeia de aer (1943) - fragmente

1
Victor Brauner, Le poete..., 1950
Am dus mâna uşor pe deasupra capului
Şi aerul a luat înfăţişarea unei femei
Cu mâini de aur şi părul de smoală.

Atunci am mai dus o dată mâna prin aer
Şi am rupt o bucată de suflet
Pe care am legat-o fundă
În părul femeii cu trupul de aer.

Deodată din braţul meu au început să cadă
Cascade luminoase
Pe care femeia de aer le culegea în palmă
Şi le lăsa să zboare păsări către suflet.

"O, Ranna, niciodată nu te-am presimţit
Atât de frumoasă
Şi niciodată n-am bănuit că te vei naşte
Din visul meu ca dintr-o scoică."

5

Arborii sunt instrumente de optică.
Prin ei pădurea priveşte în albumul cu fotografii,



Pe care potecile îl oferă trecătorilor
Când sunt urmăriţi de şacali.

În pădure şacalii au în dreptul inimei o fereastră

Unde seara merg şi îşi pregătesc mâinile pentru zbor.
Când fereastra este deschisă pădurea se târăşte prin ea
Ca o mireasă cu trena purtată pe mâini de fete
Cu rochiţele cusute din piele de reni.

Râurile sunt brăţări pe care pădurea le poartă pe mâini.
Dacă rupi o frunză şi ţi-o lipeşti pe frunte
Din copaci cad sute de ape
Purtând fiecare câte o stea pe mâni.

(...)
Umbrele se dezlipesc de pe obiecte

Victor Brauner, La base et le sommet, 1964

Şi capată viaţă proprie.
În frunze guşterii vin şi aprind lampioane.
Cu un lampion în mână umbrele sunt corăbii
Navigând prin scoarţa copacilor.

Fiecare copac e un ocean
Pe care îl duci la ochi să priveşti
Prin el orizontul.
Dimineaţa corăbiile sunt spălate pe dinţi
Cu apă de fluturi.

Copacii încep să viseze odată cu ivirea zorilor.

Un coşar mătură copacii pe dinăuntru
De şacali şi de umbre.
Coşarul e limpede ca o sticlă de ochelari.
În el se adună toate cântecele pădurii
Şi se prefac în oglinzi.

Ranna îşi priveşte gândurile cum se retrag în artere.
O floare privită prin oglinzi
Seamănă cu o cireadă de capre sălbatice.

6

Victor Brauner, Complexe nietzcheen,1959

Mă simt greu.
Mi-am petrecut noaptea alergând prin curte
Cu o stea-de-mare, în echilibru, pe inimă.
Sufletul meu e o apă stătută.

Am sărit în stradă şi m-am lovit de întuneric
Ca de un zid.
Ranna a ţinut pumnii strânşi
Până când zidul a izbutit să-şi facă loc prin mine.

O pădure trece pe lângă noi cu braţele încărcate cu farfurii
Pe care le taie pe jumătate cu o foarfecă
Şi le împarte la trecători.

Prin tunel se plimbă perechi de îndrăgostiţi
Fiecare ducând o pădure în mână.
Apele şi câinii duc câte o cană cu lapte.

Tunelul a fost construit din inimi.
Zidul de sus este tăiat felii subţiri.
O cântăreaţă leagă toate cărămizile de vocea ei
şi cărămizile se aprind.

Cântăreaţa este îmbrăcată într-o rochie de sticlă.
Se văd corăbii trecând prin ea.
Îmi fac loc printre corăbii.
Cântăreaţa invită pădurea la dans.

Mă duc la fund şi mă ridic cu o corabie pe spate.
Întunericul mângăie luna pe frunte cu o floare.
Pantofii din picioarele cântăreţei

Îmi povestesc despre o călătorie

Pe apele unei mâini.

Acum zidul se deschide şi trenurile se opresc la intrare.
O pădure se apropie cu paşi gigantici de tunel.
Peştii fug din artere.

8
Victor Brauner, Gemini, 1938
(...)
Ţi-am spus: Iată insula mea,
Să trecem pe lângă ea travestiţi în păduri.
Mi-ai răspuns: vreau să plantez pe insula ta hyppocampi.

Suntem pe insulă.
Ţi-am spus: să nu atingi pământul cu piciorul stâng,
Pe aici sunt canibali,
Plantele sunt canibali.
Mi-ai răspuns: sub piciorul meu stâng
Canibalii se vor îmblânzi.

10

(...)
Ne depărtăm de insulă.
"Aruncaţi maşinile peste bord,
Păstraţi cutiile din care v-aţi născut!"
Inima ta s-a închis ca o carte.
A trebuit să căutăm alt drum
Pădurile sunt lângă noi.
Visele îţi curg pe mână ca nisipul
Dintr-un ceasornic.
Eşti albă ca o grădină de palmieri.

Oceanul se retrage în frunze
Ca trenurile pe linia de garaj.
Victor Brauner, Event du poete, 1949

"Iubitule, viaţa e o cutie cu jucării,
Ai aici soldaţii de plumb
Pe care îi poţi topi în gură".
"Iubito, sunt lângă tine şi te ascult".

Autobuzele s-au oprit în năvoade
Trecătorii se opresc în năvoade.
Corabia trece nevăzută printre pescari.
Străzile sunt pisici
Lângă tunel.

La manej a plouat cu fete de jăratec.

ULTIMA ORĂ

      de Ion Minulescu

Autor: cutiaculitere
                        lui Horia Furtună
La Circ...
Un accident banal ―
Un acrobat,
Un salt mortal
Și...
Acrobatul nu s-a mai sculat...
Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au țipat...
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi și-un accident adevărat
Și-a fluierat...
Zadarnic ―
Mortul n-a mai înviat...
Păcat de el !...
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus și până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea-ndoit ca un inel,
Sau când pe bara fixă se-nvârtea
Ca o morișcă de cafea
Cu balerina lângă el!...
Dar balerina nu-l iubea!...
Povestea lui?
Hm!...
Povestea mea ―
A mea,
A ta
Și-a altora!...
Același accident de circ, banal...
O zi «relâche»,
Și-apoi, la fel,
Cu-aceeași balerină lângă el,
Alt acrobat...
Alt salt mortal!... 


Cristian Popescu - Telefonul din colțul străzii

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o scoică în loc de monedă, o scoică mică, albă, neciobită, culeasă vara, pe plajă, în loc de ton vei auzi minunatul sunet al valurilor. Apoi poţi forma orice număr şi-ţi va răspunde, te va chema un glas de sirenă.

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţ o petală de trandafir în loc de monedă, în loc să auzi tonul vei simţi minunatul miros de fân cosit şi liliac înflorit. Formând orice număr o voce blândă de bătrână îţi va explica liniştit cum se face cea mai grozavă dulceaţă de trandafiri.

Noaptea, dacă sufli în telefonul din colţ fum de ţigară în loc să introduci o monedă, în loc de ton din receptor va izvorî ceaţa, ceaţa caldă care te va cuprinde întreg, va umple încet strada, casele, se va agăţa de crengi ca pânzele de păianjen.

Noaptea, dacă introduci în telefonul din colţul străzii o monedă de un leu, trebuie câteodata să baţi cu pumnii în telefon până îţi vine tonul şi formând numărul de acasă îţi va răspunde nevasta: că unde umbli până la ora aia, că ea nu-ţi mai încălzeşte mâncarea, că ea te lasă.
                                                                            
                                                






14.12.2014

William Shakespeare - Sonete

Sir Lawrence Olivier, în Hamlet
LX
Ca valurile ce se sparg de stâncă
Aşa fug clipele către sfârşit;
Schimbându-se pe rând, aleargă, încă,
Tot mai departe-n ritm neostenit.

Tot ce se naşte-n marea de lumină
Ajunge-n floarea vârstei plin de har,
Dar gârbovit de bezne se-nruină
Sub timpul ce-şi distruge propriul dar,

Căci timpul roade-a tinereţii mladă
În frumuseţea frunţilor săpând;
Tot ce-i mai bun pe lumea asta, pradă
Şi toate-i cad sub coasă, rând pe rând.

Doar versu-mi poate timpul să-l înfrunte -
Ferindu-te de mâinile lui crunte!

(în traducerea lui Neculai Chirică)


19.11.2014 

Risipei se deda Florarul

Gustav Klimt - The Kiss
de Lucian Blaga

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.


De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se deda florarul.
Polenul cade peste noi,
în preajmă, galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.


Ne cade-n gura când vorbim,
si-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.


Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.


Visând, întrezărim prin doruri-
latente-n pulberi aurii-
păduri ce ar putea să fie,

şi niciodată nu vor fi. 


12.11.2014 

Cea mai frumoasă floare

                        de Radu Stanca
https://3.bp.blogspot.com/-eYkV90mwKFg/VGNnvMVvGhI/AAAAAAAAARI/TKh1ce65r_w/s1600/Arrival%2Bof%2Bthe%2BFlower%2BShip%2BVladimir%2BKush.jpg
« Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare ? »
O întrebă în şoapte într-o zi.
« Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare, care-o fi. »
Abia se mai zăreşte-acum catargul.
Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.
Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri şi strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.
Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu peşti de aur prinşi la subţiori,
Corabia de foc o scufundară,
Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.
Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare :
« Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an ? »
« Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –
Cea mai frumoasă scoică din ocean »...



5.11.2014
Ion Theodorescu-Sion, Ovidiu în exil (1915)

Ovidiu - Tristele

Slovele ce pân-acuma le-ai citit în cartea toată,
A fost scrise-n drum pe-o mare totdeauna zbuciumată:
Ele m-au văzut adesea în decembre tremurând
De îngheţ în largul mării Adriatice, sau când,
Istmul corintian trecându-l, ajungeam la alte ape,
Spre-a lua o nouă navă, de exil tot mai aproape...
Chiar Cicladele Egeei au încremenit, cred eu,
Când scriam cu pana-mi versuri, într-al mării vuiet greu.
Şi tot eu mă mir acuma de acest al meu răsuflet
Sub atâta-nviforare şi în larguri şi în suflet...
...............................................................................
De aceea, te rog, iartă, cititorule august,
Filei ce-o desfăşuri astăzi multe versuri fără gust!
Nu mi-am scris acum poema cum făceam odinioară,
Stând nepăsător în jeţul din grădina-mi solitară,
Ci bătut de unda mării, de furtună sau de ger,
Sub povara grea a iernii cu întunecimi de cer.
Slova scrisă, fără milă, viforu-mi aruncă-n mare,
Furios că sub furtună tot mai scriu cu-nveşunare.
Viforul pe om să-l bată! Am să-i cer atâta doar:
Liber ca şi el, eu însumi cântului să-i pun hotar!
         (Publius Ovidius Naso, Epilogul la primele Triste - în traducerea lui Petre Stati)

Şi nu pot să nu amintesc epitaful său: 

Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.