Recenzii

Holden Caulfield, cavalerul fără spadă - „De veghe în lanul de secară” de J.D.Salinger

          Romanul De veghe în lanul de secară relatează, sub forma unei confesiuni, rătăcirile prin  New York-ul natal ale unui adolescent, Holden Caulfield, exmatriculat pentru a patra oară de la un colegiu, în preajma Crăciunului. El părăsește școala cu vreo câteva zile mai devreme decât era necesar și, pentru a nu afla părinții, nu se întoarce acasă, ci se cazează la un hotel,  între timp lasându-se  antrenat în tot felul de experiențe - poartă discuții cu diverși colegi și profesori, cu mama unui coleg, cu niște călugărițe, colindă barurile, merge la spectacole, se întâlnește cu o fată, plătește o prostituată, se întâlnește cu sora sa mai mică, Phoebe, ocazii  cu care observă cu spirit acid lumea și pe sine însuși. Holden face parte dintr-o familie bine situată (tatăl e un avocat de succes), însă destabilizată de moartea fratelui mai mic, Allie, din cauza leucemiei. Ca orice adolescent, Holden e tulburat de probleme morale,  își caută un drum cât mai onest, lipsit de compromisuri,  într-o lume dominată de ipocrizie.  Întâmplările sunt povestite într-un limbaj franc, colorat și dezinhibat,  ce dă savoare lecturii. Între faptele narate și timpul povestirii se interpune un interval de timp, un an, necesar vindecării - atât de TBC-ul contractat în urma întâmplărilor prin care trecuse, cât și de neliniștile care îi provocaseră criza.
           J.D. Salinger (1919 - 2010) este newyorkez prin naștere, fiu al unui tată evreu și al unei mame irlandeze. De veghe în lanul de secară (The Catcher in the Rye,  1951) este cea mai cunoscută carte a sa, pe lângă aceasta a mai publicat: Nouă povestiri (1953), Franny și Zooey (1961), Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour: o prezentare (1963). Romanul De veghe în lanul de secară, al cărui titlu trimite la un vers al unui cântec, vorbește despre despărțirea dificilă, inevitabilă, de universul protector al copilăriei și despre inadaptare și criza maturizării, de aceea este una dintre cărțile cele mai îndrăgite de către adolescenți.
          La o primă impresie, Holden este un tânăr rebel, veșnic nemulțumit, incapabil de a respecta regulile jocului, ale școlii în cazul său, arțăgos și cu destule vicii (fumează, bea, umblă prin locuri deocheate), dar sub această carapace se ascunde o ființă fragilă, sentimentală, avidă de puritate și de frumos, care se conduce după un cod cavaleresc. Suferința sa provine, în mare măsură, din teama că nu va putea continua să acționeze conform acestui cod, prins în hora amețitoare a „prefăcuților” („phony” e cuvântul ce se repetă, obsesiv) între care trebuie să trăiască și la al căror cod va trebui să se conformeze.
          Chiar de la început, este menționat un fapt aparent fără importanță în desfășurarea întâmplărilor: Holden, căpitanul echipei de scrimă, întors de la New York, unde trebuia să participe la un concurs, uită în metrou floretele și întregul echipament. Tot atunci, își cumpără, cu un dolar, șapca roșie de vânătoare, pe care o va purta cu cozorocul întors, despre care va susține că este o șapcă de „vânătoare de oameni”. El este, deci, un cavaler care își pierde sabia sau, mai bine zis, renunță la ea și își ia asupra sa stigmatul unui proscris, dornic să înfrunte nedreptățile lumii. Redcap este, în folclorul anglo-saxon, un goblin, personaj malefic. Tot de idealul cavaleresc ține iubirea castă pe care i-o poartă lui Jane Gallagher, iubire amenințată cu pângărirea de către coleguil său de cameră, Stradlater. Bătrânul profesor de istorie, Spencer, pe care îl vizitează pentru a-și lua rămas-bun, îi vorbește despre necesitatea de a juca după regulile jocului pentru a reuși în viața școlară, dar, în sine, Holden refuză să mai creadă în aceste reguli și își asumă încălcarea lor.
          Mitul cavaleresc de care se apropie cel mai mult romanul este acela al lui Parsifal. Într-o primă etapă, Parsifal locuiește cu mama sa, Inimă-Tristă, care își plânge soțul și fiii morți. Când aceasta află că Parsifal vrea să plece de acasă și să devină cavaler, ea încearcă să îl oprească. Nereușind, îi trasează niște reguli de comportare care îl vor încorseta mai târziu și îl vor împiedica să își realizeze destinul (ajuns la curtea Reglui Pescar, nu pune întrebarea salvatoare despre Graal, deoarece i s-a spus să nu vorbească), apoi aceasta moare de durere. În roman, mama lui Holden a pierdut un fiu, iar celălalt s-a îndepărtat de casă. Soțul nu e prea prezent, se menționează discret despre certuri între părinți. În viziunea tânărului, mama este „isterică”, iar ambii părinți sunt „sensibiloși” nevoie mare. Parsifal este îmbrăcat de mama sa cu un strai prost, dintr-o țesătură de casă, apoi va căpăta în luptă o armură. Holden are un palton din păr de cămilă, care i se fură, împreună cu mănușile îmblănite, înaintea plecării, el rămânând lipsit de apărare în fața provocărilor iernii, îmbrăcat doar cu jacheta de fâș cu două fețe, expresie a situației ambigue în care se află, asemenea unui Harap-Alb. Veșmântul dat de mamă reprezintă, simbolic, inventarul de reguli transmise prin tradiție, pe care orice adevărat erou trebuie să le poată depăși pentru a-și găsi adevăratul drum. Parsifal o întâlnește pe frumoasa Blanche Fleur, de care se îndrăgostește și cu care petrece în castitate o noapte, fără a o mai întâlni apoi, interpretată  ca întâlnirea cu Anima, dublul feminin. Tot astfel, Holden o iubește la modul pur pe Jane Gallagher, pe care nu o mai întâlnește până la sfârșitul romanului; el evită să o sune, înlocuind-o cu o fată reală cu care se sărută și apoi se ceartă. Parsifal pleacă în căutarea Graalului pe care nu l-a putut păstra prima oară. El va rătăci prin lume și va face multe fapte cavalerești, dar răsplata materială și gloria nu vor mai reprezenta nimic important pentru el. Holden se poartă frumos cu mama unui coleg, cu niște călugărițe cărora le dăruiește niște bani, dar aceste fapte nu-i aduc liniștea. Așa cum Parsifal se însoțește cu niște cavaleri care aleargă doar după faimă și bunuri materiale, Holden mărturisește că, intrat într-un fel de frăție la colegiu, a fost, fără să vrea, părtaș la sinuciderea unui coleg, din cauza hărțuirii. Astfel că, în întâmplările derulate pe parcursul celor câteva zile de rătăciri, Holden, ca și eroul din legendă, își ia pe cont propriu destinul și pornește pe calea către sine. Dansul cu cele trei „urâte” dintr-un bar sugerează o horă a moirelor, a morții rituale. Mediul dubios în care se mișcă, populat de prostituate și invertiți, reprezintă traversarea unei zone de pericol (infernul) din care reușește să scape neprihănit. Graalul, care pentru Parsifal este un ideal la care ajunge la o vârstă înaintată, după sublimarea tuturor experiențeilor mundane, aici devine o valoare interiorizată, similară inocenței, care continuă să existe, atâta timp cât există copilărie. Un simbol al Graalului poate fi inelul de aur pe care copiii din caruselul în care se dă și Phoebe la final încearcă să-l prindă. El înțelege acum că, dacă va mai dori să devină un protector al copiilor, un catcher in the rye, va repeta greșeala adulților, căci inocența este o valoare sub lumina căreia copiii cresc în mod natural și pe care la fel de natural este să o părăsească, la timpul potrivit: Mai erau doar vreo cinci-șase copii care se dădeau călare și caruselul cânta Smoke Gets in your Eyes, foarte ritmat și cam aiurea. Toți copiii încercau să prindă inelul de aur, inclusiv Phoebe, și mă temeam că o să cadă de pe căluț, dar nu am zis și nu am făcut nimic. Treaba cu copiii e că, dacă vor să prindă inelul de aur, trebuie să-i lași în pace, și să nu le spui nimic. Dacă e să cadă, cad și gata. E o greșeală să le spui ceva. Inelul reprezintă perfecțiunea,  timpul fără de început și de sfârșit, dar și protecția, unirea eternă.
          Un alt aspect de interes al cărții este o particularitate fizică a lui Holden, care intrigă: el are o pată de păr alb pe partea dreaptă a capului și este tuns periuță. În tradiția evreiască, acest semn (părul alb) este considerat o dovadă de impuritate, uneori un semn al unor păcate sau suferințe din viețile anterioare, fiind cunoscut sub  numele de tzaraat. Cauza principală a acesteia este calomnia, bârfa. Holden are o imagine întunecată asupra celor din jur și asupra sa, vocabularul lui abundă de cuvinte denigratoare: ticălos, prefăcut, ticălos, mincinos etc., el fiind inițial un adevărat hater. Cei atinși de acest stigmat, boală fizică și spirituală în același timp, trebuie să treacă printr-un ritual de purificare, ce constă în aducerea unui vas de lut și a două păsări vii. Una este sacrificată în apa din vas, iar celei de-a doua, stropită cu sângele primeia, i se dă drumul să zboare. Cel impur trebuie să-și tundă părul și să se îndepărteze, până va fi vindecat. De aici poate proveni și obsesia lui Holden pentru iazul cu rațe din Central Park (vasul de lut) și dorința sa de a ști dacă păsările au zburat sau au murit, deci, dacă procesul de purificare s-a declanșat.
          Romanul lui J.D. Salinger este o țesătură densă de simboluri, fiecare nouă lectură putând dezvălui noi semnificații .

Orhan Pamuk - Muzeul inocenței. Un cercel pierdut și un bărbat „nebun” din iubire


           Nu mă consider un lector chiar inocent, ci mai degrabă unul care, trăind atât de mult în preajma cărților, și-a cam pierdut inocența. Tocmai de aceea, faptul că romanul lui Orhan Pamuk m-a făcut să mă las total absorbită între file, să mă implic emoțional atât de tare, încât să ajung să-mi spun, ca în adolescență, că aș vrea ca povestea să nu se mai termine, să-mi imaginez fel de fel de continuări și să mă întreb ce surpriză voi avea în final, a însemnat o regăsire a unei atât de necesare inocențe a lecturii, echivalente cu o recuperare a  temeiului adevărat al narării.
          „Muzeul inocenței” este povestea lui Kemal Basmaci, un bărbat din lumea bună a Istanbulului anilor '60, dintr-o familie bogată și respectată, care, în preajma logodnei cu o fată pe măsură, cu studii la Sorbona, pe care o
admiră și o iubește, se îndrăgostește fulgerător și definitiv de o tânără de 18 ani, alături de care cunoaște cea mai profundă fericire. Această întâlnire îi deturnează destinul, el angajându-se pe un drum plin de sacrificii, de umilințe și de renunțări, care îi cere o răbdare infinită, îl face să treacă de la iubirea carnală la cea platonică, în timp ce iubirea sa devine, în ochii celorlalți, o obsesie, o monomanie. Aceasta este concretizată în sustragerea de obiecte atinse de iubita sa, din care va alcătui, la final, Muzeul Inocenței. Tânăra Füzun, obiectul idolatriei lui Kemal, este o aspirantă la un concurs de frumusețe (dintre primele astfel de manifestări din Turcia post-Atatürk), care, necalificându-se, lucrează ca vânzătoare la un magazin de genți. Viața lui Füsun este un șir de ratări: a examenului de facultate, a luării permisului de conducere (îl obține după nenumărate încercări), a lansării ca actriță în tânăra industrie cinematografică turcă și, desigur, a formării unei familii alături de Kemal, cauzată de ezitările bărbatului care trăia încă în sfera opreliștilor sociale. Fără a fi neapărat o ființă vulgară, Füzun trăiește într-o lume contrafăcută, ca și gențile pe care le vinde, sugestie a faptului că imitarea occidentului a dus la o pierdere a inocenței lumii vechi, tradiționale, a Turciei. O latură de interes a romanului este și fresca Istanbului, în care vechiul și noul contrastează, se ciocnesc uneori convulsiv, însă modernizarea pare un drum fără întoarcere.
          „Muzeul inocenței” este o carte a fericirii, a iubirii extatice, înțelese ca singură cale de salvare a omului din fața unei existențe lipsite de sens și a curgerii inexorabile a timpului. Fericirea este conceptul prezent chiar din primul capitol, intitulat Cea mai fericită clipă din viața mea, pe parcurs, Fericirea nu înseamnă altceva decât să fii aproape de persoana iubită și la final, în titlul ultimului capitol, și în ultimă replică a personajului, înaintea morții: - Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.
Întâlnirea mea cu această carte extraordinară a avut loc cumva de la coadă la cap: am văzut, într-o emisiune turistică, imagini de la Muzeul Inocenței deschis la Istanbul, pornind de romanul lui Orhan Pamuk. Mi s-a părut trist și fascinant și mi-a trezit interesul asupra lumii anilor '60-'70 din acea parte a lumii atât de apropiată de noi și, totuși, atât de dificil de înțeles. Patina timpului se așterne asupra unei generații care încă nu a dispărut, dar care a devenit deja istorie.
          Citind cartea, încercând să o înțeleg, am parcurs iarăși drumul invers, de la Vest la Est, trecând prin preajma unor cărți și mituri ale căror ecouri mi se părea că le recunosc în firul lent depănat al poveștii.
O primă asemănare mi s-a părut a fi cea dintre Kemal și Gatsby, prin iubirea obsesivă, răbdarea și încrederea în izbânda iubirii; desigur atmosfera fastuoasă a lumii bune istanbuleze, cu petrecerile desfășurate în restaurante de lux sub luminile Bosforului, care pentru eroul orbit de iubire nu mai au nicio semnificație, contribuie și ea la această impresie. Tot niște halucinați ai iubirii sunt eroii camilpetrescieni, Fred Vasilescu sau G. D. Ladima, din Patul lui Procust, care, pe un fundal oarecum similar, trăiesc în orizontul unei iubiri absolute, autentice sau iluzorii. Pentru că G. D. Ladima își face din Emilia o Dulcineea, asemenea lui Don Quijote, n-am putut să nu remarc apropierea dintre cele două povești, în care bărbatul îndrăgostit idealizează o femeie mediocră, încercând chiar să devină un Pygmalion.
          Dând cumva greș, dar intuind că la baza unei opere de un atât de mare impact trebuie să se afle armătura unui mit al iubirii, nu am văzut din prima că mitul era sub nasul meu, al cititorului, menționat direct în paginile romanului, însă, așa cum se întâmplă, ceea ce nu cunoști, nu recunoști: este vorba despre un mit foarte cunoscut în întreaga lume orientală, din India până în Turcia: Layla și Menjun sau Leyla și Mecnun, așa cum este amintit în carte, în care numele Menjun sau Mecnun înseamnă chiar nebun, nebun din dragoste. Pe scurt, în varianta poetului clasic turc Füzüli, Mecnun este un tânăr prinț care o întâlnește pe frumoasa Leyla în zorii tinereții și se îndrăgostește de ea. Părinții fetei se opun și o căsătoresc cu altcineva. Mecnun își abandonează familia și rosturile și trăiește în deșertul din preajma familiei Leylei, pentru a fi aproape de ea, ca un nebun de iubire. Impresionați, părinții acesteia îl hrănesc, lăsându-i mâncare în deșert. După un șir de suferințe, cei doi vor muri. Romanul rescrie etapele acestui mit, în lumea secolului al XX-lea. Mitul este înțeles ca o parabolă a iubirii platonice, reprezentând aspirația sufletului uman de a se uni cu divinul. Ideea este expusă direct în roman, în replicile unei femei înțelepte: Nu e nevoie să te culci cu cineva, nu e nevoie de sex și de alte asemenea lucruri ca să te îndrăgostești de cineva. Dragostea înseamnă Leyla și Mecnun.
          În această lumină, iubirea lui Kemal este una care trece dincolo de experiența concretă, a dragostei trupești, conducându-l pe erou către divinizarea iubirii, prin care învinge timpul. Este povestea celui care, contemplând chiar pentru o clipă Frumusețea, atribut divin, dincolo de perisabilitatea trupului, nu mai poate trăi fără a se uni cu ea. Pentru aceasta renunță la toate darurile lumii, astfel ieșind treptat din sfera omenescului și apropiindu-se de cea a divinului.
          Vor fi fiind multe semnificații ascuns țesute între rândurile cărții, dar mă voi opri doar la una dintre imaginile cheie: cercelul lui Füsun. În primul capitol, în ceea ce credea Kemal că este cea mai fericită clipă a vieții sale (din viața profană), prima dată când face dragoste cu Füsun, acesteia i se desprinde cercelul, care apoi va fi pierdut, regăsit,  tăinuit, reclamat pe parcursul cărții și ignorat în final. El va ajunge piesă de muzeu, ca și celelalte lucruri ce i-au aparținut lui  Füsun în trecerea pe acest pământ. Cercelul este un simbol al perechii, al perechii inocente, platonice. Pierdut, o dată cu pierderea inocenței (a virginității), el atrage personajele în vârtejul suferințelor. Cercelul desperecheat exprimă lipsa de unitate a omului, supus greșelii, refacerea cuplului androginic nefiind posibilă în timpul trecătoarei vieți pământești. De asemenea, cufundarea în alcool (a lui Kemal, dar și a lui Füsun înaintea morții) amintește de băutura zeilor indieni, soma, care avea darul de a-i face nemuritori pe cei ce o sorb, amintită în Rig Veda: „Am băut soma și am devenit nemuritori; am atins lumina.” Kemal Basmaci este, fără-ndoială, un muritor care a atins lumina.


„Dan” de Al. Vlahuță. De ce Dan nu e Dionis, dar nici Ladima

          Auzisem, desigur, de romanul Dan al lui Alexandru Vlahuță, însă, recunosc, până de curând, nu îl citisem. Surpriza legată de acest roman, pentru mine, nu a fost aceea a vreunei valori artistice de excepție, ci a anului apariției: 1894!

          Omis de cele mai multe ori din cronologiile literare, omis din manuale și din conștiința publicului cititor din lista romanelor românești  publicate înainte de 1900, oricum numărabile pe o jumătate din degetele de la o mână, romanul Dan, scris la confluența veacurilor și la întretăierea unor curente și tendințe literare fie expirate, fie insuficient instalate și asimilate, reprezintă  un caz literar interesant, demn de a-i se acorda mai multă atenție.
           Vorbind de începuturile romanului românesc  (excepție făcând Istoria ieroglifică - D. Cantemir), se afirmă în mod curent că avem numai patru creații de luat în seamă înainte de 1900: Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, Viața la țară și Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirescu și Mara de Ioan Slavici (care, la drept vorbind, intră în circuitul public abia prin apariția în volum din 1906); rareori, sunt menționate și subțirelele romane epistolare fără ecou în epocă Manoil și Elena ale lui Dimitrie Bolintineanu, ba chiar se includ și încercările neterminate ale lui Alecsandri (Dridri), Tainele inimii ale lui Mihail Kogălniceanu sau  Geniu pustiu de Mihai Eminescu, acestea abia numărând câteva pagini; și, desigur, așa-numitele romanțuri și adaptări de tip Misterele Bucureștilor. De aceea, mă miră omiterea acestui roman bine închegat, cu o tematică aparținând mai degrabă literaturii moderne, aș zice chiar precursor al prozei lui Camil Petrescu (Patul lui Procust).
          Secerat sub sentința  rău-intenționată a lui G. Călinescu (care avea alergie la scriitorii atinși de aripa sentimentalismului)  de epigon eminescian, acuzat - ce ar fi rău în asta? - într-un mod cu totul inelegant că în acest roman și-a turnat năduful propriilor neîmpliniri erotice și familiale (oare Călinescu însuși nu făcea același lucru?), urmarea a fost aceea că romanul Dan a fost luat pe făraș și depus de istoria literară la obiecte pierdute.  Întrebarea care se pune este: ne permitem, într-o literatură atât de săracă, să lăsăm la o parte sau, mai rău, să anatemizăm pe criterii extraestetice, opere de rangul doi?
          Revenind la cultura română, în genere, nu pot să nu observ, în toate epocile, și cea actuală nu face excepție, goana, în cea mai mare măsură  îndreptățită, după formule literare de ultimă oră, cu scopul sincronizării literaturii române cu formulele estetice occidentale sau mondiale. Ideea este că această veșnică și febrilă goană, devenită fenomen obsesiv, manifestare a instinctului de supraviețuire, atrage după sine anumite consecințe: împărțirea veșnică între vechi și nou, polarizarea valorilor, punerea sub semnul plus doar a ceea ce este ultramodern, inclusiv a experimentelor  fără finalizare estetică, respectiv punerea sub semnul minus a tot ceea ce nu este aliniat ultimelor tendințe. Efectul este unul la două capete: unul pozitiv, prin forțarea evoluției, iar altul negativ prin luarea în derâdere a unei părți importante, măcar cantitativ, a literaturii. Vai de cel care îndrăznește să afirme că o operă care nu este în trend, ci reprezintă un cumul al unei platforme estetice anterioare ar avea drept la binecuvântarea criticii! Maiorescu, Lovinescu au făcut asta, prin scrierile lor polemice, dar chiar și Maiorescu a fost sancținat pentru teoria formelor fără fond. Abia Tudor Arghezi (Testament), Nichita Stănescu ( Carte de recitire), Mircea Cărtărescu (Levantul) reiterează eleganța atitudinală a lui Eminescu din Epigonii prin revalorificarea tradiției.
          Romanul Dan e construit pe sedimentele unui romantism epuizat încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, din care preia, după model eminescian, discrepanța dintre real și ideal, iubirea idilică pentru fata de la fereastra de peste drum, aspirația spre absolut și capacitatea de a se sacrifica, dar și dezamăgirea profundă ce urmează exaltării, la constatarea că visul nu se potrivește cu realitatea. Condiția de poet și îndrăgostit, cariera de jurnalist, lipsită de satisfacții, sfârșitul lui Dan în casa de sănătate a doctorului Șuțu par să constituie un tribut adus de Al. Vlahuță idolului său literar, Mihai Eminescu.
          Cu toate acestea, Dan nu este Dionis, căci el nu e înzestrat cu ochiul fanteziei creatoare, ci cu lupa necruțătoare a realistului avid de observație morală, focalizat asupra unei societăți ce taie aripile celor visători și încurajează lichelismul; iubirea devine, în acest context, o tranzacție fără scrupule a zestrei și o cale de acces către vârful societății; politica, școala, cultura, presa sunt paravane pentru afaceri veroase ale unor indivizi angajați pe calea parvenirii și pentru protejații lor. Fundalul vieții bucureștene este schițat cu o mână sigură, surprins în efervescența sa de final de secol XIX: viața redacțiilor, a cafenelelor, expoziția „cea mare” de mașini și industrie, încercările izolate și eșuate de modernizare a agriculturii, conferințele publice de la Ateneu - o lume foarte dornică să lase în urmă modelul oriental, ineficient, și să adopte, chiar superficial și caricatural, pe cel occidental, mai potrivit ascensiunii clasei de mijloc. Un naturalism incipient, neasimilat, se vădește în câteva aspecte ale romanului: decăderea bătrânului Racliș, violul asupra Anei, boala mintală a lui Dan din final.
          Alexandru Vlahuță poate fi considerat un precursor al romanului modern, prin interesul față de mediul citadin și viața modernă a capitalei, față de condiția intelectualului ce refuză compromisul, într-o societate pervertită;  totuși, Dan nu este Ladima, pentru că îi lipsește luciditatea tragică a eroilor camilpetrescieni, capacitatea de autoanaliză și tăria morală, el rămânând împotmolit în sentimentalism și paseism. Dacă George Demetru Ladima este un învingător în plan moral prin alegerea morții, Dan este, până la urmă, prin prăbușirea lui psihică, un învins.
          În centrul romanului se află figura lui Vasile Dan, redactor la ziarul bucureștean Alarma, tânăr pasionat de profesia sa, care își caută împlinirea prin depășirea condiției materiale fără abdicarea de la idealurile sale. Romanul începe cu scena balului de final de an de al pensionul de fete al doamnei Raspal, instituție la care Dan preda ore de filozofie, prilej al efectuării unei radiografii a claselor înstărite ale societății: invitații, „arendași, fabricanți, negustori din provicie”, dar și oameni politici dezbat, de pe margine, ultimele noutăți, ultimele scandaluri publice și venalitatea clasei politice. Dan este invitat la vals de Ana Racliș, o fostă elevă, fiica răsfățată și capricioasă a unui boier scăpătat, care își risipise moșiile, îndatorat cumnatului său Peruianu, consecința fiind micșorarea zestrei Anei, fapt ținut secret pentru un timp. Redacția ziarului este condusă de Cezar Priboianu, mentor și prieten al lui Dan. În fața acestuia, el vorbește despre utopiile sale legate de școală: visez o scoală, un ideal de școală, unde băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să învețe,nu pentru o diplomă, ci pentru a-și satsface neliniștea, nevoia firească a minții lui, dar mai ales de scris: el dorește să-și dedice mai mult timp scrierii unui roman. Învoit să plece câteva zile la Sinaia, o reîntâlnește pe Ana și face cunoștință cu Albert Lambrino, un tânăr timid, rudă cu aceasta, care studia la Viena și nu avea „nimic din fumurile șim strâmbăturile feciorilor de bani gata”. Invitat să participe la o excursie, Dan observă  curtea pe care i-o face, Anei, Drăghici, un ofițer arătos, dar cam necioplit. Când acesta biciuiește fără milă niște țărani ce le ies în drum, Dan și Albert părăsesc grupul. Pus în temă cu evaporarea zestrei  Anei, ofițerul dă înapoi. Ana frecventează casa mătușii sale bolnave, căsătorită cu Peruianu, om avar și tiranic. Într-o noapte, într-un moment de „pătimașă orbire” acesta o siluiește. Ana stârnește astfel ura mătușii sale și zvonuri calomnioase în târg, fapt pentru care pleacă la Paris cu tatăl său, cu ultimele resurse, pentru a da naștere copilului rezultat în urma violului. Dan află ce s-a întâmplat și, cu sprijinul directorului, este trimis în capitala franceză, unde o reîntâlnește pe Ana. Faptul că aceasta avea un copil și că era săracă nu-l împiedică pe Dan a o lua de soție. Întorși la București, Dan încearcă, fără succes, să trăiască din avocatură și continuă să scrie. El publică primul volum, Încercări literare, pe care îl depune la Academie, în speranța obținerii premiului anual de 5000 de lei. Premiul este câștigat, însă ,de un autor fără talent scriitoricesc, dar cu talent în lingușirea celor mari. Dezamăgit, Dan se retrage cu Ana în provincie. Sărăcia într-un târg mărunt se dovedește chiar mai insuportabilă decât cea de la la oraș, ca și societatea vulgară găsită la fața locului. Un bal de provincie pune la încercare vechile înclinații ale Anei spre cochetărie și flirt. Nervii tânărului cuplu încep să cedeze. Ana revine pe calea cea bună și devine sprijinul soțului, care izbutește să termine primul capitol din romanul „O viață pierdută”; acesta, însă, și-a pierdut nu numai iluziile literare, ci și pe acelea legate de soția sa. Căzut în deznădejde, Dan începe să aibă tulburări depresive și maniacale și, cu toate insistențele Anei de a-l îngriji singură, în finalul romanului el este dus la casa de sănătate a doctorului Șuțu.
          Romanul a avut un real succes în epocă, înregistrând un număr record de exemplare vândute (în jur de 5000), dar noi asociem astăzi, în mod curent, numele lui Vlahuță doar cu scrierea desuetă „România pitorească” sau, la momente „oportune”, cu poezia „Unde ne sunt visătorii?”. Critica literară tratează în bloc opera lui Vlahuță, asimilându-l pe autor, cu argumente, desigur, epocii călduțe a prelungirilor romantismului și ale clasicismului, cu aceeași condescendență remarcată anterior: ”Lectura actualizată a imensei producții literare cuprinse între 1880 și 1916, a grupului pitoresc reprezentat de neo-clasici și de neo-romantici, nu mai reține decât câteva figuri; oricât de interesante în sine, majoritatea lor rămâne în afara unei selecții cât de cât severe. Al. Vlahuță (1858-1919), Panait Cerna (1881-1913), Al. Brătescu-Voinești (1868-1946), Emil Gârleanu (1878-1914) și atâția alții compun corul unei epoci având dreptul la extrem de scurte recitative. ” (Mihai Zamfir, Scurtă istorie: Panorama alternativă a literaturii române Ed. Polirom 2011)
          Cu toate acestea, există și lucrări care, urmărind reperele romanului românesc, sesizează formula modernă pentru epoca în care a apărut și meritele estetice ale romanului Dan „Revăzând evenimentele literare din ultimele decenii ale secolului trecut, vom constata că momentul de cea mai mare importanţă pentru destinul romanului românesc este anul 1894: acum apar, pe lângă „Mara” lui Slavici (în revista „Vatra”), „Viaţa la ţară” de Duiliu Zamfirescu (publicată între 1893-1894 în „Convorbiri literare”) şi „Dan” al lui Vlahuţă, toate trei opere marcând etape în evoluţia romanului românesc. Mai puţin legată de o tradiţie a literelor autohtone, ultima dintre cărţile amintite face, mai ales, operă de pionierat. Excepţionalul său succes de public se justifică, între altele, şi prin maniera modernă, de certă sorginte naturalistă, de a trece în opera de ficţiune dispute teoretice şi evenimente ale vieţii contemporane.” (Corina Popescu, Verismul italian și literatura română, Ed. Universității, București 2000)

 

„Manolito Ochelaristu' ” de Elvira Lindo - lumea plină de haz a unui copil, povestită de el însuși


Elvira Lindo (sursa: wikipedia)

          De mult nu am mai râs cu atâta poftă la o carte! Este primul lucru pe care țin să-l spun și, cred, cea mai bună recomandare pentru o lectură de vacanță!
          De asemenea, salut ideea editurii Booklet de a publica ficțiune pentru copii, iar micul roman Manolito Ochelaristu'  al scriitoarei, jurnalistei și actriței spaniole  Elvira Lindo este o carte realmente savuroasă.  Conceput inițial ca personaj al unor emisiuni radiofonice (1998), Manolito Ochelaristul (Manolito Gafotas), interpretat în emisiune chiar de autoare, s-a bucurat de un mare succes, devenind apoi personaj de roman.  Cartea de față este prima dintr-o serie de șapte cărți, considerate astăzi scrieri clasice ale literaturii spaniole pentru copii; ele au stat și la baza unor îndrăgite seriale de televiziune (1999, respectiv 2004). Ediția românească păstrează ilustrația originală a lui Emilio Urberuaga. Elvira Lindo este și autoarea altei serii de cărți pentru copii, „Olivia”.
           Manolito Garcia Moreno este un copil din Madrid, cartierul Carabanchel, dintr-o familie obișnuită. El merge la școală împreună cu Urechilă López prietenul său cel mai bun, în clasa duduiei Asuncion și ajunge și pe la cabinetul psiholoagei, duduia Espe, pentru că vorbește prea mult (concluzia acesteia: n-are ce-i face, așa s-a născut Manolito, „cu chef de vorbă”). În recreații și după ore se joacă și cu un „șmecher” poreclit  Jihad, de-a Căpitanul America sau Batman, joaca degenerând cel mai adesea în „chelfăneală”. „Iubițica” Susana e un alt pretext de dispută între băieți. Acasă, mama deține o metodă pedagogică infailibilă: „scatoalca”, tatăl îi dă lecții de autoapărare, Tontălăul (fratele mai mic) îl enervează, iar tataia Nicolás, un mucalit fără pereche, devine părtaș la multe dintre poznele copilului.
          Farmecul cărții constă mai ales în vocea personajului Manolito, cu logoreea tipică vârstei, în care se amestecă expresii copilărești cu cele preluate de la oamenii mari, sinceritatea cu hazul involuntar, istețimea cu naivitatea.
          „Manolito ” îmi amintește de Aziz Nesin „Copiii de azi sunt formidabili”, desigur, de Jeff Kinney „Jurnalul unui puști”, iar de la noi, de T. O. Bobe „Cum mi-am petrecut vacanța de vară”.

 

 „Hanul lui Manuc” de Simona Antonescu

         Ca orice bucureștean, am trecut  de multe ori pe la pitorescul Han al lui Manuc,  ce străjuiește malul dâmbovițean  și, intrând pe sub arcada porții, pe pietrele lustruite de veacuri, am respirat aerul istoriei și am simțit ecourile unor întâmplări de demult, însă viața trepidantă nu mi-a dat răgazul să le cercetez. Manuc a rămas doar un nume învăluit în mister, Pazvante Chiorul - un personaj prins ca o gâză în insectar într-o expresie, Iancu Jianu - un haiduc de peste Olt, Mustafa Bairactarul - un turc  fioros din corespondența dintre Ion Ghica și Vasile Alecsandri. Niciodată nu am bănuit legăturile dintre aceste personaje, întâlnirile lor de taină, încrucișarea destinelor lor în cadrul amintitului han; nu-am cunoscut rolul istoric pe care l-au jucat hanul și patronul său, Manuc, în intrigile politice ale vremii, de care a depins soarta țărilor române. 
          Aici vine, pentru a face lumină, fără a știrbi nimic din misterul epocii, noul roman al Simonei Antonescu, publicat la Editura Polirom, „Hanul lui Manuc”. Simona Antonescu este cunoscută publicului cititor prin alte două romane: Darul lui Serafim și Fotograful Curții Regale, pentru care a primit Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2016.
          A scrie astăzi un roman de inspirație istorică este un pariu, pe care autoarea l-a câștigat, fără drept de apel.  Succesul este asigurat de foarte buna documentare istorică, sociologică, literară, etnologică, folclorică ce formează structura solidă a romanului. Fapte pe care manualele de istorie mai vechi le-au trecut sub tăcere (amestecul rușilor în politica țărilor române), ies acum la iveală, ca adevăruri ce trebuie cunoscute.  Realitatea relațiilor politice, tensiunile diplomatice dintre puterile Europei de vest (Franța lui Napoleon), est (Imperiul  Țarist) și sud (Imperiul Otoman), pericolul pe care echilibrul fragil de forțe îl face să planeze asupra teritoriilor românești constituie cadrul larg, istoric, în care e plasată acțiunea cărții.
          Două planuri epice se intersectează în roman, țesute în jurul a doi protagoniști: pe de o parte, Manuc Bei, armeanul din Rusciuc, ajuns cu negustoria în țările române, deținător de ranguri (paharnic, dragoman, negociator de pace al Înaltei Porți), caracterizat prin înțelepciunea și șiretenia orientală, bun cunoscător al oamenilor, al drumurilor și al intrigilor de curte, pe care le dezleagă și le urzește în taină; el este cel care inițiază proiectul construirii unui han impozant pe malul Dâmboviței, de folos atât pentru înflorirea negoțului său, cât și, mai ales, pentru găzduirea și ținerea sub control a reprezentanților  marilor puteri. Pe acest enigmatic personaj misiunile de taină îl vor purta la Constantinopole, la Palatul Topkapî, pe malul Bosforului, prilej pentru cititor să pătrundă, printr-o serie de scene de viață, în divan, în harem sau în mijlocul bătăliilor și al atacurilor sângeroase soldate cu răsturnarea sultanilor.
          Un al doilea plan se înfiripă în jurul finei lui Manuc, Ruxandra, fiica boierului de la Mironești, și a idilei dintre ea și clucerașul Vlaicu, viitor oștean de-ai lui Iancu Jianu, care îl va ucide pe temutul Pasvant Oglu. Scriitoarea dă dovadă de o foarte bună cunoaștere a vieții de la curțile boierești, a protocoalelor și a datinilor, reconstituirea fiind plină de amănunte de mare interes.  În același timp, prin condicile ispravnicului Aurică, aflăm date despre ceea ce se producea pe moșii, despre birurile pretinse de cei de la putere și despre abuzurile făcute de rușii nestăpâniți de mai-marii lor.
          Astfel, romanul Hanul lui Manuc restabilește conexiunea cu tradiția literară, în special cu fascinația pentru epoca fanariotă, la care romanul românesc revine mereu, ca la o sursă inepuizabilă de pitoresc și fapte ieșite din comun (Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, Calpuzanii de Silviu Angelescu), cu pasiunea pentru trecut din romanele sadoveniene, dar găsește modalitatea estetică adecvată de a se adresa cititorului de azi, printr-un limbaj alert, flexibil, fără excese lexicale arhaice ori regionale, prin schimbarea, în cadrul larg al narațiunii obiective, a unghiului de vedere general cu acela al unor personaje diferite (cântărețul Ilarie, odalisca Aisha, oșteanul turc Ismail), pe care le însoțim în diversele capitole, prin alternarea  dibace a planurilor, prin arhitectura bine gândită a romanului în părți și capitole cu titluri sugestive: Ospăț la Mironești; O mie de cadâne, o mie de ieniceri, Fuga din Constantinopole, Pacea de la București (Două râuri în aceeași albie) etc.
         Așadar, prin romanul Hanul lui Manuc, literatura actuală intră pe făgașul firesc, în care orice tip de scriere își găsește locul, dacă este bine realizată estetic.

„Pelinul negru” de Ioana Nicolaie - un roman unic despre suferința celor inocenți

Anunțat inițial cu titlul Druga, noul roman al scriitoarei Ioana Nicolaie, „Pelinul negru”, este, fără îndoială, cea mai valoroasă scriere a sa în proză de până acum, un roman unic și necesar în literatura noastră, un roman despre problemele unui copil cu dificultăți de învățare și de dezvoltare mentală, născut  în urma dezastrului de la Cernobâl (în traducere „pelin negru”). În consonanță cu îndemnul lui Amos Oz: Sfatul meu pentru orice scriitor este să scrie despre ce cunoaşte mai bine. Scrie despre satul tău!, Ioana Nicolaie scrie despre fapte binecunoscute, ce vin la suprafață pentru că se cer spuse, întâmplări din anii copilăriei petrecute în zona Bistriței, povestite cu lentila obiectivului atât de aproape, încât simți în obraz răsuflarea copiilor din carte.
Trebuie să mărturisesc că, în pofida echilibrului, a demnității cu care este spusă povestea, am simțit în mai multe rânduri, pe parcursul lecturii, valuri de emoție dureroasă, răscolitoare, ridicându-se la suprafață din adâncuri nebănuite. Tocmai din cauza simplității, a autenticității, a depărtării de orice intenție de speculare ieftină a unui asemenea subiect, povestea Augustinei, autoporeclită Druga, după numele păpușii urâte de cârpă al cărei loc era sub pat, devine o istorie reprezentativă pentru aspecte dramatice ale vieții peste care, de regulă,  tragem cortina. Despre astfel de copii au scris William Faulkner (Benjy din Zgomotul și furia), John Steinbeck (Tularecito din Pășunile raiului) sau, mai recent și din alt punct de vedere, R. J. Palacio (August Pullman din Minunea), însă la noi nu am întâlnit o scriere care să își asume atât de total o astfel de temă.
Augustina Bulța este o fetiță de zece ani dintr-o familie unită, cu mulți copii, dar și cu multe probleme, prin prisma căreia sunt privite cu naivitate și amar realism lucrurile. Deși familia are ceva pământ și animale, tatăl, disponibilizat din postul de acar CFR, se confruntă cu povara întreținerii familiei și are uneori derapaje de violență și de consum de alcool. Mama este cea care suportă cu stoicism situația și ține cu căldură în jurul ei pe cei doisprezece copii.
Augustina se naște la trei luni de la explozia de la Cernobâl, în1986 - anul în care fructele nu s-au făcut, iar păsările au căzut din zbor - cu febră cerebrală și cu puține șanse de supraviețuire. După doi ani de spitalizare, în care copila este o mogâldeață neputincioasă ciuruită de injecții cu penicilină, este luată de bunici la țară și, cu multă greutate, după încă trei ani, începe să se înzdrăvenească, să vorbească, să alerge și să devină un copil aproape normal. Cele două păpuși, Tutuana cea frumoasă, îmbrăcată ca o prințesă și Druga, păpușa cheală, din cârpă, urâtă și disprețuită, devin cele două repere la care se raportează Augustina pentru a-și construi imaginea de sine.
Reîntoarsă în familie și înscrisă la școală, fetița repetă de trei ori clasa întâi, deoarece, deși e cuminte și scrie frumos literele, nu poate învăța să le lege în cuvinte. Handicapata, repetenta, proasta școlii, idioata, oliogofrena sunt cuvintele care îi arată, ca-ntr-o oglindă, portretul ei în ochii celorlalți, iar Augustina le primește ca pe ceva de la sine înțeles. Sever, fratele  mai mic, cu care a ajuns în aceeași clasă, o apără, dar fără folos. Imaginea despre sine se întunecă și ea începe să se certe singură, spunându-și că e o Drugă* și că nu mai e nimic de făcut. Doar pentru mama, ea  rămâne puiul meu cel gălbior. La scenele mai aprinse din casă, Augustina se ascunde în dulap. Pentru ea, lumea reală fuzionează cu cea a poveștilor. I se pare uneori că este sora cea fără grai care trebuie să culeagă urzici pentru frații ce urmează să se transforme în lebede și să zboare departe în lume. Alteori, trei broaște râioase o sărută și i se cuibăresc în inimă și în minte. Răul ia chipul lupului și se personifică într-o amenințare ce iese din când în când la suprafață. Atunci fata face crize și își pierde cunoștința.
Soluția trimiterii la o școală specială din Buzău pare bună, fetei îi plac cearșafurile cu Albe-ca-Zăpada, lecțiile, doamnele care se ocupă de ea, e mai deșteaptă decât multe alte fete (chele, cum se strigă una pe alta, pentru că sunt tunse chilug), cu tot felul de probleme psihice, și o vreme crede că acum a devenit o Tutuană. Dar o serie de întâmplări îi readuc întâlnirea cu oroarea și spaima, sub diverse înfățișări, și, în loc să progreseze, regresează. În ultima parte a romanului, venită acasă în urma unui șoc emoțional foarte puternic, copila se retrage într-un stadiu aproape animalic, lângă „frățiorul” porc Guițu, crescut de pui și sacrificat de Crăciun. Într-un final, se hotărăște abandonarea școlii și scoaterea unui certificat de persoană cu handicap, totul fiind în cazul ei inutil, fără speranță.

Am punctat o mică parte din subiect, fără teama dezvăluirii esenței romanului, căci aceasta nu rezidă în șirul faptelor, ci mai ales în privirea din interior a trăirilor copilului, care vorbește despre el și despre lumea sa, cu o voce surprinzătoare. Ioana Nicolaie excelează în surprinderea adevărului și a inocenței, a gândirii foarte simple, dar nu lipsite de sentiment, a gândurilor naive și a spaimelor unui asemenea copil special.  Impresionează eșecul realizării unei imagini de sine pozitive, când, de la un anumit stadiu de dezvoltare, dragostea necondiționată a familiei nu mai este de ajuns. Când apare conștiința că, pentru toți ceilalți ești un rebut, o ființă de evitat și de disprețuit, iar etichetele celor din jur se lipesc peste lumina inocenței și devin o a doua natură; când te consideri o drugă, care nu e bună de nimic; când înțelegi că nu vei avea dreptul la o viață normală, nici măcar dreptul la dragoste...
Numele protagonistei este  inspirat, având unele rezonanțe: August cel prost din Fram ursul polar , August din Minunea (unde  handicapul este însă unul fizic). Alături de Augustina, apar în carte multe alte figuri de copii în suferință, victime fără vină ale abandonului, ale bolii, ale sistemului, ale unor dezastre, exterioare sau interioare, având consecințe incalculabile.
După lectura cărții, rămâi cu întrebări fără vreun răspuns, pe care omenirea și le pune de secole: care e rostul suferinței copiilor? de ce cad victimă inocenții? cine răspunde? ce se poate face pentru o lume mai bună? „Pelinul negru” este el însuși o întrebare vie, care nu se mulțumește cu niciun răspuns de suprafață, pentru că ne-o așază în față pe Augustina cea concretă, în fața căreia noi, cititorii, ne plecăm, copleșiți, privirile.
*drugă = fus mare și gros pe care se pune fuiorul de tors urzeală pentru lăicere, saci etc.; cantitate de fuior pusă pe acest fus; drug scurt; (reg.) știulete de porumb. – Din sb. druga.
 


111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română - Cum am citit volumul

          A ajuns la mine de curând, sub forma unui dar (probabil că așa a și fost gândit de către editura Nemira, dată fiind ilustrația copertei, asemănătoare unei felicitări, ca un posibil dar frumos de sărbătorile de primăvară),  acest volum inspirat, ce cuprinde poeme de dragoste.
Recunosc  că, deși l-am văzut în librării, nu mi l-aș fi cumpărat, din bănuiala că pe cele mai multe dintre poezii le voi fi citit în volume sau pe net. Cu toate acestea, volumul m-a surprins într-un mod plăcut prin materialul propus și concepția originală. Marius Chivu și Radu Vancu, inițiatorii antologiei, două nume care nu mai au nevoie de prezentare, nu s-au dezmințit și au realizat un puzzle poetic inteligent, care te prinde și care, prin alăturarea de mozaic a pieselor, le pune într-o lumină neașteptată și te provoacă la lectură.     
          Așa că m-am jucat astfel: am început să citesc, la întâmplare, poezii, acoperind numele poetului, încercând să ignor chiar titlul în prima fază, și am lăsat versurile să mă izbească prin forța cuvintelor.  M-am străduit, cu succes de cele mai multe ori, să ghicesc, mai ales la cele mai puțin sau deloc cunoscute, epoca și curentul. A meritat din plin acest joc, căci am citit cu ochiul inocentului, m-am plimbat, la pas, printr-o pădure de inventare poetice și formule literare, cu mirare, ca și cum le-aș fi întâlnit prima dată.
          Ce diferit este discursul iubirii în timp, ce pendulare între retorică și antiretorică! Cât sentiment și cât manierism, ce convenții și ce îndrăzneli de a le sparge! Ce reașezări ale receptării celor vechi în secolul XXI și ce tatonări în primirea celor noi! Cât de vii sunt și astăzi, după două secole versurile: În rai fără tine e moarte e gheață!/ Și-n iad lângă tine e bine! e viață (Nicolae Văcărescu), câtă dulceață în cuvintele Te privesc de atâta timp cu ochi tandri de măgăruș (Tristan Tzara), câtă transparență intelectuală în Ea era fumoasă ca umbra unei idei (Nichita Stănescu), câtă naivitate jucată în  Afară plouă laic și-aș vrea să fii aici/ Să tac, să taci, tăcerea la fleacuri să ne-mbie (Emil Brumaru), câtă asumare desperată în postmodernistele cuvinte  Am propus să ne petrecem luna de miere în tramvai (Cristian Popescu)! S-au scris, probabil, tratate despre incipiturile poetice, și eu constat, acum, ca pe un  fapt evident: o poezie bună - autentică, tensionată liric - se cunoaște chiar de la primele cuvinte. Te captivează, te aruncă așa, ca la tenis, între confirmare și surpriză, te uluiește, te rătăcește în labirintul ei printre coridoare și porți, uneori îți dă și o cheie, te intrigă, te provoacă să o citești iar și iar.
          Antologia este o reușită editorială și sper să deschidă o serie în această direcție, căci sunt multe lucruri de preț în sipet ce așteaptă să fie  puse în galantar cu talent, într-o formulă atrăgătoare, așa ca pentru cititorul de azi.

 

Dragoni și demoni: „O experienţă personală” de Kenzaburō Ōe    

         (...) Romanul „O experienţă personală” scris de Kenzaburō Ōe (Editura Art, 2012), cu rădăcini adânc înfipte în biografia autorului, are câteva cluuri clare, reperabile chiar din start. Unul este chiar subiectul abordat: naşterea unui copil cu probleme şi tribulaţiile personajului-narator, tatăl, pentru a face faţă acestui accident; altul este tipul de antierou adus în prim-plan: un tânăr cu un trecut relativ dubios, presărat de episoade de alcoolism şi violenţă, căruia îi este greu să se mențină pe linia de plutire; al treilea este, fără îndoială, limbajul, extrem de plastic, presărat cu referiri la lumea animală, care ea însăşi constituie un important strat de semnificaţie.
           Bird (acesta este numele sub care este cunoscut protagonistul), fost masterand, actualmente profesor la o şcoală pregătitoare, s-a căsătorit la 25 de ani cu fiica şefului Catedrei de literatura engleză de la universitatea pe care o absolvise. El şi-a ratat cariera în urma unei "eclipse" de patru săptămâni în care a băut whisky şi a ascultat discuri nonstop, pierzând, în consecinţă, examenele şi fiind silit să se retragă şi să accepte o slujbă umilă. Visul lui, adevărată obsesie, este să meargă în Africa și e dublat de teama că nu şi-l va putea realiza. Romanul începe cu aşteptarea, prelungită, a naşterii primului copil al tinerei familii. În tot acest timp, Bird umblă prin oraş, fără ţintă, intrând în câte un bar pentru a telefona soacrei sale, aflate lângă viitoarea mamă, la spital. Un episod aparent nesemnificativ este acela în care Bird intră într-o prăvălie cu jocuri mecanice. El se vede înconjurat de nişte adolescenţi care purtau toţi jachete ce păreau făcute în Hong Kong pentru americani, brodate cu dragoni aurii şi argintii, şi care scoteau sunete de atac misterioase şi care îl privesc suspicioşi ca nişte animale sălbatice. Ei îl urmăresc şi îl atacă într-o stradă înfundată, îl lovesc puternic, dar apoi pleacă, considerându-l prea bătrân (Bird avea 27 de ani). Acest atac deschide calea confruntării cu proprii demoni, căci simbolul dragonului, fiinţă benefică în cultura orientală, este aici occidentalizat, funcţionând ca simbol al răului, al demonilor interiori. Copilul se naşte cu aspect monstruos: trup sănătos, puternic, dar cap diform, aparent bicefal, în urma unei presupuse hernii cerebrale, cu puţine şanse de supravieţuire şi cu nicio şansă de dezvoltare normală ca intelect. Din acest moment, se declanşează un joc malefic al deciziilor, o conspiraţie a răului şi a ispitirilor. Bird ar vrea să lase copilul în spital, fără să opteze pentru operaţie. Doctorul îi sugerează că ar putea să nu-l mai hrănească suficient, ceea ce Bird acceptă, pentru a-l slăbi şi a-i determina moartea; soacra este de acord în mod tacit, mamei copilului urmând a i se spune, sub pretextul menajării, că a fost vorba de o problemă cardiacă, la care copilul nu a rezistat. Bird trece prin stări psihice dificile; socrul îi dă o sticlă de whisky, iar Bird se duce la o veche prietenă, Himiko, să bea împreună, lăsându-se antrenat într-o ciudată relaţie erotică. El oscilează între durere, umilinţă şi spaimă, se teme de copilul care îi va distruge destinul, visele (Africa), îl vede ca pe un monstru ce trebuie îndepărtat. Copilul rezistă până la data la care ar trebui operat, chiar dacă e subnutrit, iar Bird şi Himiko merg să îl ia de la spital, refuzând intervenţia chirurgicală. Himiko îi spune că ea cunoaşte un doctor care ar putea "termina" treaba. Ei se rătăcesc, (rătăcire nu lipsită de semnificaţie), dar până la urmă găsesc clinica, unde lasă copilul, pentru a i se provoca moartea. Ajunşi într-un bar, într-o discuţie cu un vechi prieten regăsit, Bird are revelaţia greşelii pe care o face: „Ce anume încerc să protejez de monstrul ăla de copil, de am ajuns să fug fără ruşine cu atâta disperare? Ce anume e în mine de mă zbat atâta să mă apăr?” Răspunsul fu teribil: „Nimic! Zero!”  El îi spune lui Himiko că nu mai vrea să fugă de răspundere, se suie într-un taxi şi ia copilul de la doctorul ucigaş. Copilul este operat şi în mare parte recuperat. Salvând copilul, Bird se salvează, în acelaşi timp, pe sine. Pe când Bird şi socrul său merg spre ieşirea din spital, pe lângă ei trece un grup de tineri cu jachete subţiri şi ponosite, brodate cu dragoni, aceiaşi tineri care-l atacaseră mai demult. Tinerii îl ignoră de data aceasta, iar Bird se miră. Socrul îl priveşte cu apreciere şi-i spune că s-a schimbat foarte mult în ultimele două săptămâni şi că nu i se mai potriveşte porecla ridicolă de Bird.
           Romanul are multe niveluri de semnificaţie: obsesia pentru Africa este, poate, obsesia pentru un fond primitiv, animal; acest fond se arată în visele personajului, unde este atacat de facoceri; este prezent în numele său, Bird, desprins dintr-un regn subuman, chiar dacă e înzestrat cu aripi strânse. Limbajul abundă în comparaţii din lumea animală: o locomotivă care trece pare un rinocer gigantic, întrebările cunoscuţilor despre copil i-ar sfâşia nervii asemeni unui rechin, leagănul pregătit pentru fiu pare o insectă uriaşă. Deşi naraţia este la persoana a III-a, din afară, citiorul are acces la toate stările interioare ale protagonistului. Tehnica narativă este neobișnuită, deoarece se apropie de cea comportamentistă, lăsând impresia de limitare la nivelul factual. Între faptele petrecute sau aduse din planul abisal nu există, la nivel textual, înlănţuiri cauzale, dar reţeaua de relaţii cauză-efect se naşte treptat, pe măsura înaintării în lectură, constituindu-se într-un adevărat lanţ karmic. Această ocultare a lanţului cauzal mi se pare unul dintre atuurile scriiturii lui Kenzaburō Ōe.
          „O experienţă personală” nu este doar romanul unei situaţii traumatizante pe care eroul trebuie să o depăşească, ci este, până la urmă, romanul maturizării, al desprinderii de un trecut încărcat şi al pornirii asumate pe un drum nou, al speranţei, pe parcursul căruia anti-eroul se transformă într-un real erou.

DU-TE ȘI PUNE UN STRĂJER de Harper Lee - Cartea unei (im)posibile întoarceri

Harper Lee, 1957
„Du-te și pune un străjer” este un roman al schimbării, al transformării inevitabile sub semnul timpului, al „vremurilor”, transformare dureroasă, vegheată de conștiința deșteptată o dată cu începutul maturizării, străjerul din versetul biblic citat în titlu fiind decriptat în paginile romanului drept un simbol al conștiinței.
Plasat în Maycomb, un mic oraș din Alabama sudistă din deceniul șase al secolului al XX-lea, romanul abordează cu luciditate și prinde ca într-un insectar aspectele tensionate ale relațiilor interrasiale, sociale și familiale, depășind fără menajamente convenționalismul.
Aparent simplă compozițional, cartea spune povestea tinerei Jean Louise Finch (26 de ani), care se întoarce de la New York pentru a-și vizita familia și observă, cu dezamăgire și revoltă, că nu mai regăsește aceeași lume și aceiași oameni pe care îi știa dintotdeauna. Descoperă că sentimentul ce o leagă de Hank, băiatul pe care s-a bazat încă din copilărie, nu este iubire autentică, ci prietenie; că fostele colege de școală au devenit soții și mame cu preocupări străine de ale sale, îngroșând pătura clasei mijlocii în plină ascensiune; că bătrâna Calpurnia, negresa care o crescuse de mică, se dezice de sentimentele față de familia pe care o servise cu devotament, pe fondul câștigării conștiinței de sine a oamenilor de culoare. Cea mai grea probă, însă, pe calea maturizării, o constituie demolarea idolului pe care Jean Louise și-l făcuse din Atticus, tatăl ei, avocat apărător al dreptății până în pânzele albe, când constată că acesta, acum bătrân și reumatic, lua parte la consiliul cetățenesc al districtului, alături de politicieni abjecți care luptau fățiș pentru conservarea segregării. Discuțiile cu unchiul Jack Finch, figură pitorească, poate nu întâmplător cu profesiune de doctor, o conduc pe protagonistă pe calea conștientizării schimbărilor din jurul ei și din sine însăși, spre iertare și spre acceptarea cu smerenie a realității. La capătul acestui proces, Jean Louis își descoperă adevărata menire, aceea de a rămâne în orașul natal pentru a fi de partea celor care cred în progres și democrație.
Evocarea copilăriei, prin analepsă, a fetei-băiețoi, crescute fără mamă, veșnic în salopetă, alături de fratele Jem (mort la momentul povestirii), de Hank, viitorul iubit, și de Dill, un alt băiat, este plină de peripeții, amintind pe alocuri de aventurile lui Tom Sawyer. Pubertatea și adolescența, însă, marchează un prag, în care eroina își descoperă fragilitatea și barierele condiției de viitoare femeie. Neștiutoare de aspectele igienice și sexuale, trăiește experiențe penibile, ce o acoperă de ridicol în fața colegilor, culminând cu aceea de la balul absolvenților, unde își însoțește fratele. Povestite cu un umor destul de amar, scenele descriu convulsiile unei ieșiri din crisalidă niciodată finalizate pe deplin. Iubirea cumva subînțeleasă pentru Hank, tânărul sărac crescut sub oblăduirea tatălui ei și ajuns mâna dreaptă a acestuia, se izbește de diferențele sociale, el fiind conștient că, provenit dintr-o familie de „gunoaie albe”, dorește mai mult ca orice să își depășească condiția și e gata să recurgă la compromisuri, spre diferență de Jean Louise, care provine dintr-o familie respectabilă și i se pot ierta  orice excentricități ori poziții radicale. Una dintre cele mai mari mize ale romanului o constituie tensiunile dintre albi și negri. Jean Louise, întoarsă din nord, de la New York, după doisprezece ani, nu admite ezitările și opoziția dură a albilor din sud în ceea ce privește drepturile celor de culoare. Hrănită cu principii, foarte corecte de altfel, nu e conștientă de dificultatea procesului, de manipularea din afară de către organizații care celor din Alabama li se par abuzive.  Radicalizarea procesului alimentează ura, de ambele părți, iar umbra Klan-ului își face simțită  puternic prezența. În final, ea înțelege complexitatea problemei și își recâștigă respectul față de Atticus, care așază mai presus de toate legea, aplicabilă la fel pentru toți, ca singura soluție validă, în acel moment, a problemei.
Sursa romanului este, desigur, autobiografică, dar ar fi greșit să punem semnul egalității între lumea reală și universul ficțional al romanului.  
Am lăsat intenționat la sfârșit aspectele extratextuale, care își au și ele povestea lor, nu lipsită de interes: autoarea, Nelle Harper Lee (1926 - 2016), celebră pentru singurul roman publicat până în 2015, „Să ucizi o pasăre cântătoare”, apărut în 1960 (Premiul Pulitzer în anul următor), admirabil transpus cinematografic, a scris, cu câțiva ani înainte, un roman, prezentat în 1957 unei edituri care l-a respins, cu recomandarea de a mai lucra asupra anumitor aspecte, în special a celor legate de copilărie. Se pare că acest roman a stat la baza cărții de succes sus-menționate. Manuscrisul a fost considerat pierdut până când, în 2015, a fost descoperit de avocata familiei într-un seif. Bolnavă și aflată la o vârstă înaintată, instituționalizată, se pare că Harper Lee și-a dat acordul pentru publicarea manuscrisului, care a devenit imediat un best-seller, sub titlul „Du-te și pune un străjer”. De succes se bucură și în România, căci, iată,  îl putem citi și noi, într-o reușită traducere, publicat în colecția Biblioteca Polirom (2015).

FERBONIA de Ioana Nicolae - o carte pentru copii inteligenți  

Țin în mână frumosul volum Ferbonia de Ioana Nicolae și simt dorința subită de a mă întoarce la vârsta copilăriei și de a avea norocul întâlnirii cu o astfel de carte. Chiar dacă anii au trecut, copilul din mine se bucură fără margini și se lasă cu ușurință captivat de lectură...

Lansată la Editura Arthur la finele anului trecut (2015), în condiții grafice absolut minunate, Ferbonia scrisă de Ioana Nicolae este, în sfârșit, cartea românească pentru copii mult așteptată, perfect ancorată în lumea copiilor de azi, cu gusturile și nevoile lor estetice specifice.  Cunoscută deja ca autoare a două romane și a patru volume de versuri apreciate (Nordul, Credința, Cerul din burtă, Cenotaf, O pasăre pe sârmă,
Autoimun,  Lomografii), Ioana Nicolae își găsește, în opinia mea, adevărata vocație în literatura adresată celor mici, unde talentul și forța creatoare se canalizează și irup în scrieri originale, de mare virtuozitate (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii, Ferbonia).
Ferbonia este o lume altfel, un tărâm virtual, similar cu  cele din videogames, o Fantazia în felul ei, o  antifeerie.  Structurată complex, ca o mare poveste-cadru, ce îmbrățișează o mulțime de alte povești, numite năzăreli, cartea nu lasă cititorilor niciun moment de plictiseală, așa cum este sugerat și de titlurile capitolelor (Dar de unde apăruse Piper? Fil, o escapadă periculoasă; Tina, o mână de ajutor; Cazul lui Fil: O întorsătură neașteptată; Uriașul,Salvarea).
Ținutul  Ferboniei este o lume labirintică a țevilor, țevi însuflețite ce hârâie și duduie, cresc și fac ramificații, se pot strica în orice moment, și pot produce catastrofe. Ferbonienii sunt niște omuleți împărțiți în patru tagme: viguroșii, instalatorii, rezistenții și pirpiriii (artiștii), aceștia din urmă fiind antrenați într-un Campionat al Năzărelilor. E o lume simpatică, ce forfotește de viață, fiecare omuleț știind ce are de făcut în sectorul său; de dimineață până seara, ei răzuiesc zgura, repară instalațiile, își lustruiesc locuințele - mici bile de sticlă - sau fac tot felul de giumbușlucuri în piața publică pentru a-i distra pe ceilalți. Ca și în Harry Potter, există școală și profesori, iar învățăceii sunt repartizați, după aptitudinile lor, într-una sau alta din tagme. Fil și Luvia sunt protagoniștii poveștii, antrenați într-o serie de întâmplări din care nu lipsesc prietenia, curajul, inteligența, spiritul de sacrificiu. Cei doi dezleagă enigme, fac planuri, salvează Ferbonia de la dezastru și, în cele din urmă... dar să nu dezvăluim chiar totul, nu? Un personaj deosebit de simpatic este Piper, un animăluț de companie albastru, care poate lua cele mai fanteziste forme.
Năzărelile, bile plăsmuite și lansate de pirpirii, ce prind viață în jurul unui cuvânt-suflet, își poartă cititorii în lumea poveștilor moderne, cum ar fi a cucuvelei Sisi ce locuiește într-o carte, a fluturelui fără curaj, a Zmeulinei, iubitoarea  de înghețată,  a lui Dragomoti, un motan sub blana căruia se ascunde un dragon, a cavalerului Evelin și nu lipsesc nici chiar extratereștrii;  Verzisaria, Oranjsaria sau Ceatatea trifoilor sunt alte Fantazii în care se petrec aventuri miraculoase.
Ilustrațiile, realizate de Anca Smărăndache, sunt parte integrantă a universului cărții, începând cu cele două coperți și continuând cu fiecare capitol, ilustrații bogate, dinamice, care dau o formă grafică admirabilă personajelor  și  ținuturilor în care acestea se mișcă.
Ferbonia este o carte densă, coerentă, solicitantă și incitantă, care își răsplătește pe deplin cititorii, un reper central  al literaturii actuale pentru copii și nu numai. 

În lipsa tatălui: MARA de Ioan Slavici - un roman al paternităţii?


Persida. Autor:cutiaculitere
Romanele tradiționale vorbesc despre o lume patriarhală, în care temele principale sunt averea și familia, ambele de neconceput în absența tatălui, pater familias; despre sporirea averii sau ruină, despre unitatea unei familii /a unui clan sau risipa sa, în funcție de tăria de caracter a stâlpului familiei. Familiile cu o figură paternă puternică și echilibrată prosperă, cele cu o figură paternă slabă se ruinează, iar cele ale orfanilor cad pradă, de regulă, nenorocirii și numai luarea frâielor destinului în propriile mâini (misiune cvasiimposibilă) și norocul le pot salva - de aici și tema norocului, pe care eroii lui Slavici își joacă adesea toate cărțile. Moralistul Slavici, maestru al „consecințelor nefaste”, abordează și în Mara acest motiv, pentru a ilustra însă nu tema averii, ci tema paternității: astfel, romanul Mara devine romanul consecințelor nefaste ale absenței figurii paterne, respectiv ale unei figuri paterne corupte asupra descendenților. În centrul romanului, din acest unghi de vedere, stau două familii care se grupează în efortul de a contracara consecințele dispariției tatălui (Mara și copiii ei), respectiv ale unui tată semiabsent și tiranic (Națl și mama lui).  Prin urmare, ca un fin psiholog, Slavici, pe baza observației sociale, intuiește lucruri pe care tratatele de psihologie le-au clarificat deja de mult. Începând cu Freud (complexul lui Oedip și al Electrei), C.G. Jung (Animus/Anima, sinele, umbra, persona, arhetipurile), psihologia a aprofundat problema rolului covârșitor pe care îl exercită figura paternă în dezvoltarea fiului și, mai ales, a fiicei, concluzia putând fi concentrată în logo-ul mult vehiculat astăzi: Tatăl este primul erou al fiului său și prima iubire a fiicei sale.
Dacă privitor la  „Enigma Otiliei” a devenit o afirmație banală aceea că tema centrală este, conform lui G. Călinescu însuși, cea a paternității, în pofida faptului că nu apare niciun tată în roman, ci doar simulacre de figuri paterne, de ce n-am admite posibilitatea de a vedea în scrierea lui Ioan Slavici, de asemenea, un roman al paternității, mai precis al consecințelor alterării sau absenței figurii paterne asupra evoluției unor personaje? Principalul obstacol pare a fi chiar prezența copleșitoare a Marei, săraca văduvă cu doi copii. Mara este, fără-ndoială, pilonul central al romanului, femeia asprită de viață, puternică, întreprinzătoare, ale cărei acțiuni par să graviteze exclusiv în jurul realizării copiilor săi. Cu toate acestea, cu greu am putea spune că Mara este romanul maternității, căci Mara nu întruchipează arhetipul mamei, ci este un personaj ce iese din matcă, sare out of the box, și mizează 50%  pe propria ascensiune în efortul depășirii condiției de văduvă sărmană cu doi copii și de câștigare a respectabilității, realizarea copiilor devenind mai mult un mijloc, decât un scop.

Bârzovanu este primul tată absent menționat în roman. Figura lui este doar o fantoșă: fără prenume, om sărac, dar nu rău, mediocru, cu metehnele firești în epocă: nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar și ședea mai bucuros la birt decât acasă. Mara nu-i cultivă în niciun fel imaginea în memoria copiilor, nu are niciun sentiment de regret, nu-i aprinde vreo lumânare, dimpotrivă, pare eliberată de rolul de nevastă de om sărac și se folosește de noua condiție, de văduvă, cu tenacitate, ca de o strategie a parvenirii. Practic, îi ia locul, absorbindu-l în ființa ei pe bărbat, devenind astfel asexuată, prin anularea celor două principii.
Absența fizică și emoțională a figurii paterne poate duce la tipare comportamentale defectuoase, legate de stabilirea  masculinității, respectiv a feminității descendenților; efectele se observa mai ales la adolescență, pe fondul formării cu dificultate a propriei identitati. Băieții crescuți fără tată pot avea probleme de confirmare a masculinității, devin nesiguri, impulsivi, chiar agresivi, sunt mai înclinați spre abandon școlar și sunt mai des victime ale hărțuirii de către ceilalți. O fată crescută în absența figurii paterne care să-i permita testarea rolului de femeie va căuta, aproape obsesiv, bărbați care să-i pună în valoare feminitatea, va începe mai timpuriu relațiile sentimentale/sexuale, alunecând mai ușor pe calea promiscuității.
În roman, autorul surprinde cu precizie aceste efecte. Trică este un copil interiorizat, sensibil la orice intenție de batjocură, impulsiv, cu reacții violente: el știa să muște, să zgârie și să dea cu picioarele, după cum se vede episodul în care se bate la școală cu Costi. Nu se adaptează la rigorile școlii, de aceea învățătorul Blăguță l-a dat afară din școală pe Trică, fiindcă era leneș, neascultător, hărțăgos și strica și pe ceilalți copii. Chiar atunci când crește, calfă la Claici, rămâne la fel de neadaptat tiparelor sociale, atât ca igienă și ținută, cât și ca atitudine, neavând un exemplu masculin de la care să deprindă aceste lucruri: Iar Trică stătea rușinos în dosul bundei de probă, ca să fie la îndemână când vin stăpânii care caută calfe. Era tot lung și deșirat, tot motolog și gură-cască, dar mai nespălat și mai nepieptănat decât odinioară. Trică începe să depășescă acest stadiu sub influența lui Bocioacă, în care găsește un model parental, și, ceva mai târziu, în armată. Cum poate omul, Doamne, să se schimbe trecând prin lume! Lasă că era periat și pieptănat, cu obrazul ras și cu mustăcioara răsucită, bine strâns la brâu și cu căciula pe-o ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostălanul motolog, din care putea orișinice să facă ce vrea.
Persida este marcată cel mai puternic de lipsa tatălui. Nu numai că nu are de la cine învăța să fie feminină, nu are cine să-i aprobe identitatatea de fată, prin diferențiere, cine să o valorizeze, dar este educată de o călugăriță, Maica Aegidia, căreia viața lumească îi este total străină, și (ne)educată de o mamă care a uitat să fie femeie. O fiică învaţă despre "feminitatea maternă" de la mama ei, şi despre "feminitatea heterosexuală" de la tatăl ei. Relaţia tată-fiică este "laboratorul de teste" pentru relaţiile romantice ale acesteia, "repetiţia generală" pentru iubirea heterosexuală. Numeroase studii arată că, la femeie, capacitatea de a stabili o relaţie romantică de iubire reciprocă este direct legată de relaţia sa cu tatăl. (William R. Mattox, Jr). Din start, asupra Persidei planează oprobriul comunității, ea fiind înfierată cu eticheta de fata Marei. Orfană de tată, ea reprezintă un potențial pericol, căci în societățile de tip patriarhal se cunoștea bine vulnerabilitatea unei astfel de condiții. Fără umbrela autorității paterne, Persida este e o copilă cu porniri sălbatice. Ajunsă o adolescentă de toată frumusețea, dar neștiutoare (decât poate în mod teoretic) a ceea ce se cade și ce nu, acționează impulsiv, provocator, după ce Maica Aegidia închide fereastra la care a zărit-o Națl. Era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut. Da! a fost o nemaipomenită ștrengărie, de care îi era rușine, și mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă când ea a deschis fereastra. „Ștrengăriile” ar fi trebuit să se consume în copilărie, înaintea manifestării instinctului sexual, și ar fi trebuit să-și găsească făgașul firesc, între dorință și norma socială. Ea nu are de la cine afla că inițiativa în jocul seducției nu trebuie manifestată atât de fățiș și că nu se cădea, în epocă, să aparțină fetei. Persida nu știe, în consecință, să respingă un sentiment ce nu e acceptat social din cauza diferențelor etnice, religioase și de avere.  Ea își abate de nenumărate ori drumul spre a ieși în calea lui Națl, dar apoi percepe sentimentul iscat ca pe o calamitate, deoarece nu-l poate canaliza și nici doza: Se temea ea însăși de sine, simțea c-o apucă din când în când o pornire năvalnică și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă, ea singură nu știa ce. Hubăroaia e scandalizată că băiatul ei stă gură-cască pe la ferestre, ca să dea ochi cu fata Marei, care întruchipează în concepția generală ispita ce poate duce pe calea pierzaniei băieții de familie bună. Persida duce o luptă cu sine însăși, ba negându-și sentimentele, ba lăsându-se pradă lor. Ceea ce o împiedică să dea curs deschis pornirilor  firii sale tumultuoase este educația ascetică primită la mânăstire. Mânăstirea devine limanul unde se refugiază de conflictele trup-suflet pe care nu le poate gestiona. La dilemele Persidei, Mara nu are răspunsuri potrivite, ea practic dezertează din misiunea de părinte, căci, văduvă fiind, nu are puterea autorității bărbătești: Eu, zise Mara umilită în ea, sunt femeie proastă și nu știu ce să-ți fac, nici cum să te povățuiesc. Am făcut ce am putut și după cum mi-a fost priceperea. Condiția de fată fără tată, intrată în complicații sentimentale, îi permite demonicului Burdea să o tulbure cu dileme ispititoare, să-i puncteze nesiguranța și alunecarea pe căile păcatului: Pare-mi-se, întâmpină el cu răutate, că nu de el, ci de slăbiciunea d-tale te temi. De aceea este prea târziu venit și imposibil de urmat sfatul maicii Aegidia, îngrozită că Persida s-a uitat cu ochi doritori la flăcăul care și-a lovit tatăl: Închide-ți ochii, ca să nu-l vezi, depărtează-ți gândul, stăpânește-ți inima! Interdicția unui tată ar fi avut, cu siguranță, altă greutate. Nici dorința de ocrotire a fratelui mai mic, Trică, și nici amenințările lui la adresa lui Națl nu pot avea aceeași îndreptățire ca ale unui tată. Pericolul promiscuității este iminent; deși, de fapt, cei doi se căsătoresc, în ochii lumii Persida este o femeie sedusă (ori, mai degrabă,  tipul seducătoarei), fugită  în lume cu un bărbat. Ea ar fi fugit, după cum însăși recunoaște, și fără cununie. Gestul o expune în consecință la gelozii și suspiciuni din partea soțului: Ceea ce mi-ai făcut mie ai putea să-i faci altuia; ceea ce de dragul meu i-ai făcut mamei tale, ai putea să-mi faci și mie de dragul vreunui mai norocos, idee întărită de Burdea: Când ți se va urî de el, ești frumoasă și n-ai decât să alegi pe vreun altul.  
Scenele violente din birtul de la Sărărie, agresivitatea Persidei ca răspuns la nevolnicia lui Națl în fața prietenilor demonstrează, de asemenea, o modelare defectuoasă a naturii feminine. Persida, ca și mama ei, nu distinge între rolul femeii și al bărbatului, asumându-și toată munca și aproape scoțându-l din joc pe Națl. Este un fapt recunoscut că femeile cu un model patern slab devin agresive, puternice în sens negativ, ca urmare a neidentificării tiparului consacrat. Tulburarea de imagine creează dificultăți celor doi, chiar o inversare de roluri, care provoacă un lanț de suferințe cu consecințe tragice (pierderea unei sarcini). Lucrurile reintră în normal o dată cu nașterea copilului și împăcarea familiilor, când, prin acceptarea de către comunitate, aceasta oferă ea însăși modelele sociale necesare integrării în noile stări: de părinți și de membri de vază ai unei lumi onorabile, chiar dacă nu perfecte.
La rândul său, Națl este și el victima unui tată mai mult absent, atât fizic, cât și, mai ales,  emoțional. Vienez obișnuit cu viața bună, Hubăr lasă treburile măcelăriei în seama fiului încă nevârstnic pentru asemenea sarcină și a nevestei, în timp ce el petrece cu beamterii. Asprimea, inflexibilitatea îl îndepărtează sufletește de fiul pe care îl iubește în felul său. Națl devine un caracter slab, șovăielnic, neavând puterea de a-și susține cauzele în fața unui părinte dominator. El se vede silit să urmeze un drum pe care nu-l dorește (el nici c-ar fi ajuns măcelar) și să se căsătorească în ascuns. Tată absent este Hubăr și pentru Bandi, fiul nelegitim, făcut cu Reghina. Acesta trăiește din plin complexul oedipian. Cât este mic, nutrește un atașament exagerat pentru mama sa, pe care îl transferă apoi asupra altor figuri feminine, inclusiv asupra Persidei. Soluția uciderii tatălui vine cumva de la sine în această ecuație.

Chiar dacă nu putem vorbi de o conștientizare a pattern-ului, ca declic pentru înțelegerea și rezolvarea traumei, în romanul Mara soluțiile vin din exterior, din mecanismele sociale, care obligă indivizii să devină rotițe funcționale pentru a putea supraviețui. Este meritul lui Ioan Slavici de a se fi aplecat cu atâta obiectivitate asupra aspectelor morale ale lumii în care a trăit și de a ni le fi transmis, cu toată încărcătura lor psihologică, atât de viu, prin scrierile sale.

SOLENOID de Mircea Cărtărescu - un „must-read” al literaturii actuale românești

„Și eu am citit Solenoid ” este formula propusă de Gabriel Liiceanu în discursul de lansare a volumului la Târgul de carte Gaudeamus pentru cei care se încumetă la o lectură atât de importantă și de „grea”. Mă pot, deci, lăuda și eu că am citit ultimul roman al lui Mircea Cărtărescu, pe care țin să îl recomand  cititorilor acestui blog prin câteva modeste cuvinte.
Cu toate că este, într-adevăr,  o carte amețitoare prin densitatea ideilor și forța viziunilor, „Solenoid” se citește ușor, e un roman fluent, care, o dată început, nu mai poate fi lăsat din mână (am citit 500 de pagini în 24 de ore și l-aș fi terminat, dacă aș fi avut timp, în încă 24).
Al zecelea volum de ficțiune în proză al scriitorului este, fără îndoială, o sinteză a temelor și motivelor întâlnite în scrierile sale anterioare, o carte construită pe aceeași  axă autobiografică atât de bine speculată artistic în Orbitor, REM sau Travesti, pe care se grefează  toate elementele imaginarului prozei sale de neconfundat.
Formula romanescă este cea a distopiei, în care condiția omului este aceea de prizonier, de victimă a suferinței,  într-o lume aflată sub puterea monstruosului. Tema centrală, care distinge Solenoid-ul de alte scrieri, este a refuzului  acestei condiții, a protestului deschis față de condiția umană limitată și absurdă și, mai ales, tema soteriologică  a evadării, a eliberării din realitatea fantasmatică. Aici se intersectează  (polemic?) cu scrierile lui Mircea Eliade, un alt mare obsedat al ideii de ieșire din timp și spațiu. (Cât aș fi vrut să fiu prima care face această apropiere, din păcate tot Gabriel Liiceanu a pus punctul pe „i”, în același discurs! Totuși, nu sunt de acord cu afirmația lui că Noaptea de Sânziene a lui Eliade este o carte proastă, pentru mine aceasta fiind o carte-cult).
Titlul este unul de mare impact, prin însuși faptul că propune un termen nefamiliar, incitant. Fără a avea habar ce este acela un solenoid, gândul m-a dus întâi la Solaris-ul lui Stanislaw Lem; terminația –oid  la ideea de aparență înșelătoare (v. schizoid, metaloid ). Neologism insolit, conturează deja un orizont de așteptare problematizant, avizează asupra unei lecturi  incomode și  induce un iz de anticipație. Titlul te trimite urgent la dicționar, unde afli că solenoidul e un fel de bobină electrică ce generează un câmp magnetic.
Compozițional, romanul este bine condus, coerent în ciuda aparențelor, cu multe elemente-surpriză. Unul dintre punctele forte ale cărții este artificiul compozițional pentru care a optat autorul,  acela al manuscrisului testimonial, mai precis a unui raport despre experiențele neobișnuite, cutremurătoare ale naratorului-personaj și despre încercările sale disperate de a găsi explicații și căi de ieșire din labirintul psiho-fizic în care se află prizonier. Miza acestui artificiu este câștigarea binecunoscutului joc  de-a autenticitatea  al literaturii, prin punerea semnului egalității între experiența trăită și cea povestită. Literatura modernă încearcă din răsputeri să recupereze funcția primară a povestirii orale, aceea de a comunica experiențe exemplare, pentru a modifica realitatea în urma acumulării de cunoaștere. Îndrăzneala scriitorului merge până acolo, încât demască virtualitatea literaturii în genere, comparând cărțile cu uși pictate pe pereți în trompe-l’œil și susținând că manuscrisul său va deschide o ușă reală, către un adevăr de dincolo.  Ceea ce este absolut evident este ducerea tehnicilor literare cu un mare pas înainte, căci ușa pe care o deschide nu poate fi decât o ușă 3D, către alt nivel al ficțiunii. Duc ideea mai departe: dacă Mircea Cărtărescu ar fi publicat două cărți cu conținut absolut identic cu al celei prezente, una sub titlul Solenoid, roman și una sub titlul Mărturie/raport/jurnal etc., ele ar fi funcționat diferit: Solenoid ar fi rămas de la prima până la ultima literă în zona ficțiunii, pe când cealaltă nu știu cum ar fi fost înțeleasă. (Am verificat! Nu scrie niciunde „roman” pe volum!) Aici fac iarăși trimiterea la Mircea Eliade, care a explorat  zona autenticității în literatură prin inserarea de jurnal, confesiune și chiar raport scris. Unele pasaje din Mircea Cărtărescu, acolo unde eroul repetă,  cu aparentă neglijență, povestirea unor experiențe din trecut, amintesc  de tehnica din Pe strada Mântuleasa, unde profesorul Fărâmă este pus de securitate să rescrie la nesfârșit ceea ce își amintește. 
Spațio-temporal, personajele se mișcă într-un București antedecembrist, prăfuit, prăbușit în sine, fără  nicio speranță. Această interfață a realității în care oamenii sunt prizonieri într-un soi de matrix începe să aibă breșe, ce  pot fi accesate din întâmplare sau prin destin. Elevii ce fug de la școală și se ascund într-o fabrică veche găsesc instalații stranii, casa pe care o cumpără protagonistul  e construită pe un solenoid care anulează gravitația, ca și casa unde s-a născut. Solenoidul central se află în clădirea impunătoare a Morgii  ș.a.m.d. Accesul spre „tărâmul celălalt”, al realității monstruoase, de obicei subpământean, poate fi descoperit, oamenii pot demasca oroarea condiției lor și pot începe să spere. Un alt punct forte al cărții este organizarea de acțiuni subversive de către oamenii (pichetiștii) ce protestează contra  celor (din altă dimensiune ? zei?) care îi supun suferinței și morții. Nu-mi dau seama încă în ce măsură romanul este și o parabolă politică.
Subiectul se construiește în jurul câtorva axe: profesorul de școală generală de cartier mărginaș, personajul-narator, scrie un raport, pe care îl va citi doar el însuși, pentru a consemna lucrurile terifiante și neînțelese care i-au marcat copilăria și tinerețea („Anomaliile mele” – titlul inițial la cărții); dostoievskian, se revoltă împotriva suferinței copiilor, al cărei rost nu îl poate înțelege. Anii când a fost trimis la internatul de la Voila, sub pretextul suspiciunii de TBC, sunt asociați cu amintiri de tip abducție, ziua când a fost mințit că merge la vărul său Doru și a ajuns la spital pentru a i se scoate o măsea  crescută anormal și multe alte întâmplări legate de doctori îi insuflă convingerea că a fost cobai pentru niște experimente atroce. Mai târziu, anii adolescenței i-au fost terorizați de „vizitatori”, persoane cvasireale care îl priveau în somn, de pe marginea patului. Destinul personajului este deturnat spre ratare și banalitate în seara când, student fiind, citește la cenaclul literar un poem pentru care este ironizat, batjocorit cu cruzime. Devine un profesor cu o existență cenușie care, asemeni lui Gavrilescu din La țigănci, se plimbă la nesfârșit cu tramvaiul, căzând, din condiția de artist, în capcana realului.  Dacă pentru Gavrilescu ratarea intervenise dintr-o alegere greșită și își putea recupera destinul prin experiența morții, profesorul din Solenoid o primește prin hazard („moneda căzută pe partea cealaltă”) și nu-și poate recupera destinul decât prin căutare asiduă conștientă, revoltă și luptă. După căsătoria cu Ștefana, ființă banală care e absorbită și ea în sfera monstruosului, întâlnirea cu Irina, colega  de fizică cu aspect ascetic, inițiată în teozofie și antropozofie, Krishnamurti și chestiuni parapsihologice îl susține pe calea căutării explicațiilor. Cei doi au un copil, o fetiță, ce reprezintă speranța. Pe lângă acest fir central, romanul devine un inventar al celor mai nebunești întreprinderi omenești făcute cu scopul de a evada din labirintul predestinării, de sub spectrul suferinței și al morții. Astfel, pe lângă menționarea celor mai cunoscute exemple (rosacrucieni, templieri, Madame Blavatski, mesmerism, budism, Iisus, întâlniri de gradul trei sunt doar câteva dintre acestea), autorul inserează povești inedite, ca aceea a fratelui doctorului legist Mina Minovici, care s-a supus benevol unor experiențe în apropierea morții, sau a manuscrisului Voynich, urmărit pe trei generații prin splendide conexiuni culturale.
Pagini antologice sunt protestele pichetiștilor, strigătul „ajutor!” repetat pe mai bine de zece pagini, fetița uriașă adormită și „fiolele” cu fetuși, statuia însuflețită a morții, scenele de dragoste în mediul antigravitațional din casa vapor, școala cu veșnicul șir de copii ce așteaptă vaccinarea, metamorfoza protagonistului  într-un Isus al sarcopților, Bucureștiul ca oraș proiectat direct în ruină și, mai ales, finalul absolut magistral, pe care însă nu îl voi dezvălui, pentru a nu strica surpriza cititorilor.
Mesajul este unul foarte limpede: dacă omul este născut victimă, „un simplu preparat anatomic  viu, făcut pentru tortură”, un păduche pentru cei ce l-au creat (păduchii sunt imaginea violentă cu care se deschide romanul), într-o lume strâmtă „ce se măsură cu cotul” îl citez eu pe Eminescu, având conștiința ori mai bine zis revelația că universul este multidimensional, infinit dimensional, ca și timpul, dacă în mod absurd acesta este născut pentru a fi supus durerii și sfârșitului inexorabil, el trebuie să afle că ceea ce numește realitate nu e decât o înșelare, că există posibilitatea  transgresării acestui coșmar, că există, dintotdeauna, oameni care caută cu disperare să sfâșie vălul iluziei și să descopere soluții pentru ca răul să fie alungat, iar ființa umană să fie salvată.
Solenoid este un roman cu totul excepțional, prin forța scriiturii, prin asumarea unor idei și viziuni extrem de curajoase, prin relația vie cu tradiția literară românească și cu peisajul prozei contemporane.  Este un roman pe care sunt sigură că îl voi reciti, și nu doar o singură dată.

Kazuo Ishiguro - Rămăşiţele zilei

Romanul ce reprezintă, în esenţă, povestea unui majordom a apărut în Anglia, în 1989, fiind recompensat cu Booker Prize în acelaşi an şi ecranizat în 1993 de James Ivory sub acelaşi titlu, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson în rolurile principale.
Aşa cum în cunoscutele Scrisori persane Montesquieu atribuie în mod fictiv unor străini rolul de a observa, cu ochi proaspăt, esenţa vieţii franceze, de data asta este pe bune: Kazuo Ishiguro, japonez prin naştere, mutat în Anglia la vârsta de 6 ani, se încumetă să scrie despre instituţia majordomului, una dintre axele cele mai puternice ale societăţii engleze, şi reuşeşte să o facă cu subtilitate şi savoare.
Ideea de majordom este puternic clişeizată: personaj în genere secundar, discreţia întruchipată, fidelitatea absolută, distincţie mai ceva ca a stapânului, morgă în orice împrejurare, clătinată doar din când în când, în romanele proaste,de acel The butler did it, neconfirmat, de fapt, niciodată. Pentru că majordomul este deasupra oricăror bănuieli, un personaj schematic, plat, constant cu sine însuşi. Mai nou, seriale BBC de tip Stăpâni şi servitori sau Downton Abbey caută să facă din lumea de la subsolul conacelor englezeşti o galerie mai complexă şi să umanizeze figura acestui respectabil şef al personalului.
Ce viziune propune Kazuo Ishiguro? Povestea banală a unui majordom, aflat spre sfârşitul carierei, care, la îndemnul stăpânului, îşi ia câteva zile libere şi face o călătorie cu maşina acestuia de la Darlington Hall  înspre West Country, la Weymouth, spre a o reîntâlni, după aproape douăzeci de ani, pe o fostă administratoră, domnişoara Kenton, actuală doamna Benn, în speranţa de a o convinge să îşi reia slujba la conac. Acţiunea este plasată după Al Doilea Război, într-o epocă de decădere a stilului aristrocratic englezesc, iar firul epic e presărat cu numeroase analepse. Mr. Stevens, eroul romanului, se confruntă cu unele dificultăţi de adaptare la noile timpuri, la noul stăpân, american, care nu înţelege rigorile vieţii tradiţionale englezeşti, şi cu altele cauzate de înaintarea în vârstă.

Dacă povestea ar miza pur şi simplu pe ceea ce am menţionat deja, reuşita cărţii ar fi greu de explicat. Chiar ceea ce citim printre rânduri, şi anume faptul că lordul Darlington a fost simpatizant nazist, apropiat al lui Ribbentrop, ori ce ni se spune de-a dreptul - Stevens a trebuit să-şi ascundă suferinţa şi să-şi facă datoria în salon, în timp ce tatăl său îşi dădea sufletul în odaia sa - nu ar susţine suficient succesul romanului. Nici măcar idila cu domnişoara Kenton, aşa cum reiese textual din paginile cărţii, nesărată în fond şi terminată în coadă de peşte.

Povestea este însă alta şi se cere decriptată. Ce avem noi aici? Un narator ce se vrea creditabil, dar nu prea este. Care ne spune o poveste cosmetizată, conform exigenţelor la care se supune orice majordom veritabil: discreţie totală, sacrificarea adevărului în scopul nobil al salvării aparenţelor cu orice preţ. Cui povesteşte? Cui se adresează confesiunea? Nouă, cititorilor, un public nedeterminat, necunoscut, eterogen. Ce-i veni unui majordom să sporovăiască despre lucruri personale aşa, cu oricine? Pentru a porni pe grila de interpretare pe care v-o propun, să observăm că, de la început, Stevens menţionează că a început să facă greşeli. Destul de mici, dar greşeli. Iar una este, deducem noi, această fisură în discreţia caracteristică slujbei. Problema care-l obsedează pe Stevens este aceea criteriilor dezbătute de majordomii de la Societatea Hayes pentru a stabili cea mai importantă calitate a unui majordom "mare", concluzia fiind că aceasta este demnitatea. Un majordom mare trebuie să-şi poarte demnitatea permanent, ca pe un costum, pe care nu are voie să îl scoată decât când este absolut singur, în intimitatea odăii sale. Deci naratorul poartă, în faţa noastră, haina impecabilă a demnităţii, care maschează şi distorsionează orice aspect nedemn.

Un fir important al cărţii este cel al poveştii romanţioase şi romanţate dintre domnişora Kenton şi Stevens. Toate conversaţiile rememorate de narator poartă amprenta relaţiei şef-subaltern. Reproşurile domnişoarei şi punerile la punct ale majordomului se învârt în jurul îndatoririlor slujbei. Un apus de soare privit de cei doi întâmplător într-o cameră de la etaj devine o amintire intensă, ceaşca de cacao băută seara în camera domnişoarei - un obicei şi un prilej de a discuta chestiuni organizatorice. Stevens este surprins de domnişoara Kenton citind un roman sentimental, aceasta îi face reproşuri, iar el se apără subliniind decenţa cărţii. El susţine că domnişoara Kenton îl urmăreşte prea îndeaproape şi că e uneori neglijentă în îndeplinirea îndatoririlor. La un moment dat, ea începe să se vadă cu un tânăr şi până la urmă pleacă de la conac cu lacrimi în ochi, în timp ce Stevens rămâne de neclintit în morga sa, dedicat total carierei de majordom "mare".
Întâlnirea dintre cei doi, după atâţia ani, e prozaică şi melancolică. Doamna Benn, care îi scrisese într-o scrisoare că în curând va fi singură din nou, susţine că a fost doar un episod, ca multe altele - plecase de câteva ori de acasă, dar se întorsese mereu  - şi că soţul ei este un om bun. Elementul care justifică reconsiderarea cărţii este îndemnul doamnei Benn ca Stevens să o viziteze pe fiica ei, Catherine, care trăia, căsătorită şi proaspătă mamă, în altă localitate. Ce sens avea ca Stevens să dorească să vadă copilul altui bărbat? Înţelegem astfel că, sub toate aparenţele bine cosmetizate sub pudra demnităţii şi decenţei absolute care ni se serveşte elegant pe tavă, există un clocot de viaţă şi de pasiune autentică, de dramatism, de slăbiciuni omeneşti şi de hotărâri dramatice. Titlul "Rămăşţele zilei" justifică această relectură, deoarece, în final, Steven îi dă dreptate unui necunoscut cu care vorbeşte pe chei: Seara e cea mai frumoasă parte a zilei. Ţi-ai terminat lucrul pe ziua de azi. Acum poţi să faci o pauză şi să te distrezi. Eu aşa privesc lucrurile. Întreabă pe cine vrei şi tot aşa o să-ţi răspundă. Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. El este dornic să se perfecţioneze, aşa cum îi cere noul stăpăn, în arta tachinării. Pe cine exersează Stevens? Pe noi, cititorii, desigur.

Mai englez decât englezii, mai catolic decât papa sau, pe româneşte, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, naratorul Stevens este unul mucalit, care ne duce cu preşul cu bună ştiinţă, un moş Nichifor Coţcariul, care parcă ne face cu ochiul: ne-am prins? sau nu? Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. Şi cea care rămâne, la urma urmei: The remains of the Day.

Japonia fără sushi, ninja sau gheișe - Haruki Murakami „Pădurea norvegiană”

 
Ca toate spațiile îndepărtate, Japonia are, pentru noi, europenii, o notă de exotism, pentru că i se asociază, prin automatism, câteva simboluri distinctive: samurai, kimonouri, sake, stampe și haiku-uri, cireși înfloriți, ideograme etc.  Când alegi o carte a unui scriitor nipon, ai, probabil, un orizont de așteptare în care plutesc discret asemenea imagini. Vrei să citești ceva „altfel”.   Haruki Murakami (n. Kyoto 1949) nu confirmă nici pe de parte acest orizont, neexploatând tradiția culturală a țării sale, într-un mod deliberat, probabil. Ca toți autorii valoroși, scrie despre lumea pe care o cunoaște, așa cum i se arată ea, lumea  în care trăiește în mod firesc, iar în cazul lui Murakami aceasta este Japonia contemporană, europenizată și chiar americanizată  în mare măsură, lumea tokiotă, mai precis mediul tinerilor care ascultă muzică - de la Beatles la Bach, citesc și studiază Euripide, Shakespeare, Tolstoi, Salinger, Thomas Mann, văd la cinema filme celebre
(Casablanca, Absolventul). Cu toate acestea, spiritul japonez există, bine marcat, se desprinde din paginile cărții, se insinuează printre rânduri, fără loc de confuzii.
„Pădurea norvegiană” (1987) afirmă, chiar din titlu, intenția de transgresare a granițelor culturale, de ancorare în lumea globalizată. Este un roman despre dragoste și moarte, despre suferință și  maturizare, despre opțiuni morale, fericire, datorie - toate aceste teme fuzionând într-o poveste simplă și autentică estetic.
Protagonistul, Toru Watanabe, este student la Universitate, în Tokyo, unde studiază Istoria teatrului. Are 19 ani și locuiește în cămin, alături de alți studenți. Nu se implică în grevele și manifestațiile studențești, fiind conștient de faptul că, pentru el, fiu al unei familii modeste, studiile sunt un lucru serios. Întâlnirea întâmplătoare cu Naoko, iubita celui mai bun prieten al său care s-a sinucis cu un an în urmă, îi dă un nou sens existenței. Deși între cei doi se ridică spectrul prietenului mort, tinerii încearcă să depășească trauma și să-și accepte legătura. Pe când Naoko, foarte sensibilă, după o noapte petrecută împreună dispare pentru a fi regăsită mai târziu la un sanatoriu de boli nervoase, în munți, Midori, o fată dezghețată, cu simțul umorului, îl cucerește treptat pe tânărul Watanabe, cel ușor închistat, care și-a propus o viață a lucrurilor temeinic făcute. Titlul „Pădurea norvegiană” este dat de unul dintre cântecele pe care le cântă la chitară  Reiko, colega de cameră a lui Naoko la acel azil, o femeie care, la rândul ei, își va depăși tulburarea și va avea curajul de a încerca să se reintegreze normalității.
 Există mult eros în roman, iar ceea ce face nota specifică  este abordarea diferită față de concepția europeană a acestuia, căci relațiile dintre bărbați și femei se desfășoară cu o mai mare naturalețe;  chiar dacă nu stau sub semnul dualității păcat-virtute, neîmplinirile erotice provoacă traume la fel de adânci, ca și în cazul eroilor din literatura europeană ori americană. Erosul este, desigur, polul opus Thanatosului, care, și acesta, impregnează la fel de puternic  paginile cărții - sunt vreo șase-șapte morți și sinucideri în roman -  astfel roata yin-yang se învârte perpetuu, într-un echilibru de nezdruncinat. Moartea lui Naoko se echilibrează prin iubirea lui Midori, iar lumea își poate urma cursul firesc, eroul se maturizează și își asumă pe deplin destinul. 
Spiritul nipon este cel mai bine întruchipat de personajul-narator, Watanabe, un „băiat cuminte”, muncitor, răbdător, politicos și disciplinat, cu respect pentru viață și pentru valorile ei, un tânăr moral și extrem de responsabil. O parte importantă din roman o constituie corespondența dintre Watanabe și Naoko:
                M-am dus la spital la tatăl unei colege şi am mâncat castraveţi. Când m-a auzit cum îi ronţăi, i s-a făcut şi lui poftă şi a acceptat să mănânce. După cinci zile a murit. Încă îmi este vie în minte imaginea lui, mai cu seamă modul în care încerca să ronţăie bucăţelele de castravete. Ciudate amintiri lasă în urma lor cei care se prăpădesc. După ce mă trezesc dimineaţa, mai stau puţin în pat şi mă gândesc la tine şi la Reiko, precum şi la colivia păsărilor. Îmi amintesc de păun, de porumbei, de papagali, de curcani, apoi de iepuri. Îmi revine în minte imaginea pelerinelor galbene de ploaie, cu glugă, pe care le-aţi purtat în dimineaţa aceea ploioasă. Îmi place să mă gândesc la voi când stau în aşternutul călduţ. Am senzaţia că sunteţi ghemuite lângă mine şi dormiţi buştean. Îmi  imaginez ce grozav ar fi dacă ar fi adevărat. Uneori mi-e îngrozitor de dor de voi, dar, în general, îmi adun toate forţele pentru a-mi vedea de propriile mele treburi.  Aşa cum voi hrăniţi păsările şi mergeţi  la câmp să munciţi, eu îmi pun în mişcare, în fiecare dimineaţă, propriul meu resort. Până mă ridic din pat, mă spăl pe dinţi, mă bărbieresc, iau micul dejun, mă schimb, ies din cămin şi ajung la universitate, răsucesc  de aproximativ treizeci şi şase de ori arcul şi îmi propun să fructific la maximum ziua respectivă. N-am observat până acum, dar mi s-a spus că în ultima vreme vorbesc cam mult de unul singur. Probabil că în clipa în care răsucesc arcul, mormăi ceva.                  
            Mi-e foarte greu că nu vă pot vedea, dar viaţa mea din Tokyo ar fi şi mai grea dacă nu v-aş avea pe voi, dacă nu m-aş gândi la voi dimineaţa, în pat, şi dacă nu mi-aş răsuci arcul, pentru a fi capabil să mai trăiesc o zi fructuoasă. Ştiu că trebuie să muncesc din greu aici, aşa cum faceţi şi voi acolo.
            Azi e duminică şi nu am de gând să răsucesc arcul. Mi-am spălat rufele şi acum stau în camera mea şi vă scriu. După ce termin de scris, timbrez plicul şi arunc scrisoarea în cutie, iar apoi nu-mi mai rămâne nimic de făcut până spre seară. Nici măcar nu învăţ duminica, pentru că sunt foarte conştiincios peste săptămână. Stau la bibliotecă între cursuri şi-mi fac toate temele.Duminica după-amiaza sunt liniştit, deşi mă simt puţin cam singur. Citesc şi ascult muzică. Uneori reconstitui, unul câte unul, traseele pe care le parcurgeam prin Tokyo, împreună, şi am o imagine clară a lucrurilor pe care le purtai de fiecare dată. Am timp să îmi amintesc o mulţime de lucruri.
                Salut-o pe Reiko din partea mea şi spune-i  că mi-e dor de chitara ei, mai ales când se face seară.

Jeannette Walls -„ Castelul de sticlă” 


Motivul pentru care am ales să citesc cartea, publicată de Grupul Editorial Art, colecția Youngart 2015, deși numele autoarei nu-mi spunea nimic, este tema abordată - viața nomadă a unei familii americane, din anii '60 -'70, care-și cară cei patru copiii din oraș în oraș, în numele unei libertăți și al unei încrederi  în sine greu de înțeles, copii cărora le servesc idealuri în loc de hrană și pe care îi expun lipsurilor, neglijenței și până la urmă iresponsabilității parentale. M-a dus gândul imediat la filmul Sirene, cu Cher,  Bob Hoskins și Winona Rider, unul dintre preferatele mele; ideea este cam aceeași - alegem să fim independenți, rebeli, boemi, săraci  dar fericiți, însă, din păcate, costul acestor alegeri este plătit de urmași.
           Surpriza romanului o constituie unghiul de vedere, din interior, povestea autobiografică  fiind narată de una dintre fiicele familiei, Jannette,  a cărei dramă constă în dificultatea de a păstra echilibrul între admirația și dragostea necondiționată față de părinți (tatăl, adevărat erou în ochii copiilor și mama spirit liber de artistă) și înțelegerea, o dată cu creșterea și maturizarea, a statutului de victime al unor copii care nu au avut posibilitatea să aleagă.   
           Romanul începe cu secvența în care Jeannette, matură și desprinsă de mult de familie, ajunsă ziaristă la New York, își vede, dintr-un  taxi, mama scotocind într-un container de gunoi. Jeannette se lasă în jos, în taxi, copleșită de rușine și vinovăție, temându-se că ar putea fi abordată de aceasta. Când, peste câteva zile, o găsește și îi oferă ajutorul, mama refuză, susținând că e fericită și că fiica ei este cea care are un sistem de valori greșit.
          Primii ani ai copilăriei protagonistei s-au desfășurat la marginea deșertului, în Arizona, California și Nevada, în localități miniere uitate de lume, unde Rex Walls, tatăl, care părăsise forțele aeriene, obține slujbe temporare de electrician sau inginer, orășele pe care le părăsesc fugind în toiul nopții când banii se termină. Adesea cei șase dorm în deșert, sub cerul liber, iar una dintre puținele amintiri frumoase ale fetei  este  aceea când, de Crăciun, tatăl a îndemnat-o să își aleagă o stea de pe cer. Alte lucruri din poveștile fabuloase despre viitor ale lui Rex sunt  visul de a găsi aur, în vedera căruia lucrează la o invenție numită de el Prospectorul și construirea unui Castel de Sticlă în deșert,  ale cărui planuri arhitecturale nu se definitivează vreodată. În ochii copiilor, tatăl este un geniu necontestat, ce are multe cunoștințe de matematică, fizică și electricitate și este capabil să repare orice, în plus e un povestiror „de efect”, care îi încântă cu întâmplări palpitante în care salvează viețile multor oameni, se luptă cu haite de câini sălbatici, împiedică un nebun să arunce în aer o bază militară etc.  Mama este o pictoriță boemă, care însă refuză (ori, mai degrabă nu reușește) să vândă vreuna dintre creațiile ei.  De necontestat este faptul că părinții și copiii sunt foarte uniți, dacă nu de dragoste, de un instinct puternic de apartenență.
           Lucrurile frumoase se termină însă aici, ele sunt demitizate, iar realitatea din spatele lor este demascată de naratoare. Astfel, filozofia de viață a cuplului era aceea că toți cei ce reprezintă autoritățile sunt niște ipocriți, niște profitori nenorociți, cărora nu trebuie să li se facă jocul, dimpotrivă, trebuie sfidați și subminați. De aici - concedierile frecvente ale tatălui,  la care contribuie și „mica sa problemă cu băutura”, care îl determină ca din când în când să-i administreze pumni nevestei și să distrugă puținele lucruri din casă, de asemenea  pasiunea pentru jocurile de noroc.  O altă convingere a părinților este că un copil nu trebuie ferit de boli, răni, accidente, ca să devină mai rezistent la trup și suflet. În momentul în care, la vârsta de trei ani, Jannette este cuprinsă de flăcările aragazului pe care își fierbea singură crenvurști, rămânând cu cicatrici pe viață, părinții consideră un moft faptul că vecinii o duc la spital.
          Când, în sfârșit, își găsesc o locuință stabilă pentru mai mulți ani, o cocioabă dărăpănată, sărăcia este atât de cruntă, încât copii dorm în cutii de carton, mănâncă numai fasole până se termină sacul, ori șuncă cu viermi, iar îmbrăcămintea o procură de la Armata Salvării. Sentimentul umilinței se conturează la interacțiunea cu alți copii, care îi numesc pe frații Walls „gunoaie” și îi agresează cu orice ocazie. Jeanette și sora ei se agață de lectură și de studiu. Când o profesoară îi vorbește de posibilitatea obținerii unei burse școlare, care să îi asigure fiicei cel puțin hrana, mama refuză, neacceptând „pomana”. Familia sabotează ancheta socială referitoare la neglijarea copiilor, iar autoritățile nu îi pot prelua pe minori, deoarece părinții nu îi abandonaseră în fapt. 
          Crescând, cele două fete mai mari reușesc să se smulgă din mediul nociv și pleacă la oraș, croindu-și drumul prin forțe proprii (iarăși - „visul american”), urmate de fratele lor, Brian, care devine polițist. Părinții vin și ei la New York, dar își continuă stilul de viață nonconformist, refuzând ajutorul copiilor.
          Cartea merită a fi citită pentru  dezvăluirea unor realități inedite ale modului de viață american, cu tragicul și sublimul lor, pentru unda de sinceritate a confesiunii și pentru franchețea și spontaneitatea stilului, perfect stăpânit de către autoare.

„Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?” Julian Barnes - Papagalul lui Flaubert

(Când l-am ales pe Coco drept gravatar, n-am bănuit nicio clipă că, încet-încet, își va aduna confrații prin aceste pagini! Te pomenești că, în curând, va fi un  stol întreg! Întâi Papagalul verde al Marthei Bibescu, acum Papagalul lui Flaubert al lui Julian Barnes!)
            Ar trebui să-mi încep articolul cam așa, pentru a mă apropia de spiritul cărții: în 1984, când autorul a scris romanul, trebuie că citisem deja Madame Bovary, nu și Educația sentimentală, pe care am cumpărat-o mai târziu de la un anticar de ocazie. Postmodernismul era în floare, poate ușor în declin, dar pe la noi nu se știa încă prea bine cu ce se mănâncă. O paralelă cu Dicționarul ideilor acceptate (G. Flaubert - Bouvard și Pécuchet ) s-ar putea face, la noi, cu Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu, din anii șaptezeci. Tehnica conexiunilor, din romanul lui Julian Barnes, mi-a reamintit celebrul serial documentar BBC Connections, 1978 (James Burke). În ceea ce mă privește, conexiunea cu cartea este următoarea: dacă nu mergeam cu Marilena D. & comp. prin  librării, nu aș fi rezonat la titlu și autor. Mersi, Marilena!
            Julian Barnes  este un  prolific scriitor englez contemporan, născut în 1946 la Leicester, important reprezentant al postmodernismului, cunoscut autor de romane și povestiri (Metroland, Până când m-a cunoscut, Privind în soare, Porcul spinos, Scrisori de la Londra, Café au lait, Anglia, Anglia, Tour de France, Pedantul în bucătărie, Tristeți de lămâie, Arthur & George etc.). Este fascinat de cultura franceză și de viața personalităților artistice ale acestei țări - părinții săi au fost profesori de franceză. Romanele sale se remarcă prin inteligență sclipitoare, ironie și nonconformism. Pentru romanul Papagalul lui Flaubert, a obținut, în 1984, Book Prize.
            Despre ce este vorba în roman:
            Pista a) Geoffrey Braithwaite (60+ doctor, văduv, cu copii ajunși la maturitate, activ, fire veselă, deși înclinată spre melancolie, generos, nefumător, cercetător amator al lui Flaubert, îi plac lectura, mâncarea, călătoriile în locuri cunoscute, filmele vechi, prietenii, dar caută... după cum se autocaracterizează la un moment dat) merge în Franța pe urmele scriitorului Gustav Flaubert, pentru a constata ce a mai rămas din viața, pasiunile, gloria și declinul, până la urmă, al acestuia. Găsește trei statui, în trei orașe, în stadii diverse de degradare, una de bronz la Rouen, refăcută, căci originalul s-a pierdut,  alte două copii, de piatră, la Trouville și Barentin, deja degradate.Vizitând muzeul dedicat scriitorului, privirea îi este atrasă de un papagal împăiat, cocoțat pe o stinghie, verde strălucitor, cu o căutătură insolentă care își ținea capul înclinat într-un unghi ce sugera curiozitatea. Sub acesta, o inscripție: Papagal împrumutat de G. Flaubert de la Muzeul din Rouen și ținut pe masa de lucru în perioada redactării povestirii Un coeur simple, în care figurează cu numele Loulou și aparține personajului principal, Félicité. Următoarele capitole cuprind: o cronologie a vieții lui Flaubert, o încercare de a cumpăra niște scrisori ale lui Flaubert, distruse de vânzător sau, mai degrabă, inexistente, un inventar al animalelor cu care se identifica Flaubert (Bestiarul lui Flaubert), despre unele coincidențe din viața lui Flaubert și posibila lor semnificație, despre inadvertențele din scrierile acestuia (Ochii Emmei Bovary), despre Dicționarul ideilor acceptate, văzut ca un curs de ironie, despre ce fel de cărți ar interzice Geoffrey Braithwaite, naratorul, dacă ar putea fi un dictator al literaturii, părerile lui Flaubert despre trenuri, despre cărțile pe care nu le-a scris acesta (Apocrifele flaubertiene), despre lucrurile care i se puteau reproșa omului Flaubert, versiunea Louisei Colet, una dintre femeile din viața scriitorului asupra respectivei povești de iubire, niște „Extemporale” pe care Geoffrey B.  le-ar da unor posibili candidați, în final descoperirea că papagalul nu era unicat, un alt papagal existând și la muzeul din Croisset al scriitorului, ambii împrumutați de la același muzeu, dintr-un număr de vreo 50 de astfel de păsări identice, deci exemplarul original, pe lângă faptul că nu poate fi stabilit cu exactitate, până la urmă nici nu mai are vreo importanță.
The green parrot -Vincent Van Gogh
            Pista b) Citiorul se întreabă, inevitabil, pe măsura înaintării în lectură, de ce toată această incursiune în literatură este atribuită unui personaj, de ce este o carte de ficțiune și nu una de istorie literară, sociologie sau mai știu eu ce unghi de vedere literar documentar sau eseistic. Pentru că personajul-narator pare șters, modest, se ține în umbră în cel mai mult timp. Cu toate acestea, în urma lecturii, când cartea se așază, se decantează, ajungi să înțelegi, perspectiva inițială se răstoarnă și începi să faci conexiuni. Undeva spre sfârșitul romanului (capitolul 13 din 15, O istorioară pură), Geoffrey Braithwait povestește moartea soției sale, Ellen, în urma unei boli și golul lăsat de aceasta, greu de depășit. Mărturisește fără patetism că ea l-a înșelat și că el a știut acest lucru.
            La început m-am simțit jignit, la început m-a durut, la început m-am simțit mai puțin bărbat. Nevastă-mea făcea dragoste cu alții - nu trebuia să mă îngrijoreze situația? Ellen era întotdeauna drăguță cu mine - nu trebuia să mă îngrijoreze situația? Nu era dulce din cauză că se simțea vinovată de adulter, ci pur și simplu era dulce. Eu munceam mult, iar ea îmi era soție bună. Astăzi nu-i permis să faci asemenea afirmații, dar e adevărat: era o soție bună. Eu nu mă încurcasem cu nimeni, pentru că nu mă interesa; mai mult, stereotipia medicului Don Juan îmi repugna. Presupun că Ellen întreținea diferite legături fiindcă o interesau. Am fost fericiți; am fost nefericiți; îi duc dorul. „Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?”(1855)
            E greu de povestit cât de neafectată a fost ea de toate astea. Nu era deloc stricată; n-a devenit vulgară; nu s-a înglodat în datorii. (...) Era soția, devenită mai strălucitoare datorită adulterului, mai ademenitoare pentru soț? Nu: nici mai ademenitoare, nici mai puțin ademenitoare. În parte, asta voiam să arăt afirmând că nu era stricată. Dădea dovadă de docilitatea lașă pe care Flaubert o socotește tipică pentru femeia adulterină? Redescoperise ea, ca Emma Bovary, „toate platitudinile mariajului în adulter”? N-am discutat. (...) Viața ei secretă a încetat o dată cu venirea copiilor și a fost reluată când ei s-au dus la școală.
         Despre ce este vorba, de fapt, în roman, dincolo de ecranul de fum al cercetărilor și al datelor despre Flaubert, desigur, ele însele un fermecător pseudotratat de flaubert-ism (!): este vorba despre celălalt, despre ce se întâmplă cu celălalt din cuplu, cu cel înșelat, cu Bovary, cu un Charles Bovary din zilele noastre, din timpurile moderne, prozaice și demitizante. Despre cum să faci față relației cu o femeie care te-a înșelat și a murit, o căutare a cauzelor poveștii, prin încercarea de a demonta mecanismele sufletești ale omului și scriitorului care a înțeles cel mai bine esența acestor lucruri și le-a dat o formă plină de adevăr în romanul Madame Bovary. Era Charles un urs ca și Flaubert însuși, ca și Geoffrey? Cum ar trebui acesta din urmă să trăiască, sub masca de acceptare și detașare pe care o afișează? Geoffrey Braithwait este medic, o persoană relativ comună, ca și soțul Emmei Bovary, nu este înșelat din vina lui, nici măcar a ei, ci pentru că au intrat într-un anume tipar, complicat și dureros, de viață, cu care au trebuit să trăiască. Cunoscuta afirmație a lui Gustave Flaubert  Madame Bovary, c’est moi se transformă, în Papagalul lui Flaubert, în Charles Bovary, c’est moi. Demersul lui Geoffrey Braithwait este un examen de conștiință, o încercare de reglare a imaginii de sine într-un moment critic al vieții, în care doreşte să se elibereze, să caute ieșirea din labirint. El descoperă că trecerea timpului estompează tot ce era dureros și autentic odată, că uitarea există, că memoria transformă totul în cenușă, că rămășițele trăirilor se sedimentează firesc și nimic mai are atâta importanță. Începe, deci, să întrevadă răspunsul la întrebarea flaubertiană deschisă citată mai sus: „Oare e o splendoare sau o idioțenie să iei viața în serios?”

Nu doar o lectură de vacanță: Daniel Pennac - Necazuri cu școala


Când am cumpărat sus-numita carte, publicată de Editura Polirom, mă gândeam că se apropie vacanța și că ar fi cazul de o lectură plăcută, chiar ușoară. Auzisem de scriitor, cred că la un curs numit Cercurile de lectură, de unde și impulsul spontan de a-l citi. Titlul, destul de fidel tradus, mă trimitea, într-o naivă aproximare, greșită, desigur, la   Recreația mare a lui Mircea Sântimbreanu.  Citind, însă, am descoperit o carte lucidă, răscolitoare, de mare impact prin mesajul său despre educație.

Prima parte este înșelător amuzantă, pare o carte de amintiri, autoironică și melancolică, ce ar fi putut să se intituleze, foarte bine, Memoriile unei loaze, căci „loază” este cuvântul cu care se descrie autorul, în primii (și nu numai) ani de școală. Tonul aparent glumeț are, însă, subtext. Trezit la realitate în ultimii ani ai școlarității, prin efortul și dedicația a patru profesori cu vocație, Daniel Pennacchioni  - pe numele real  -  ajunge la rândul său profesor, un profesor care cunoaște, din proprie experiență, calvarul elevului care „nu înțelege”, umilințele pe care le îndură, din partea familiei, a colegilor și a profesorilor, rușinea pe care o înăbușă, revoltele acestuia, drumurile greșite care îl tentează.
Partea eseistică virează,  în a doua parte a romanului, către o extrem de lucidă privire asupra mutațiilor suferite de mediul de viață al tinerilor în epoca actuală, o dată cu mutațiile din societatea însăși, cu răsturnarea de valori adusă de globalizare și consumerism.
Citind paginile scrise despre elevii lui Daniel Pennac, mi-am amintit de filmul franțuzesc  Class (Entre les murs, un film bazat pe romanul scriitorului și jurnalistului francez François Béaugadeau în colaborare cu Laurent Cantet, premiat cu Palme d'Or la Festivalul de Film de la Cannes, în 2008 și premiul  Oscar pentru Cel mai bun film străin în 2009. Versiunea engleză apare sub titlul Class) care, de asemenea, sfâșie vălul oricărei iluzii și al oricărui clișeu romanțat de pe imaginea școlii contemporane.
 Școala lui Pennac are elevi de extracție multietnică, de la periferii, cu un comportament pe marginea delincvenței, agresivi și opaci, conviși că „profii ne smintesc de cap!”. Lectorul primește un duș rece, căci se vede pus în fața întrebării pe care autorul însuși, în calitate de educator, și-o pune cu maximă seriozitate: ce e de făcut?
Prin figura emblematică  a lui Maximilien - un tânăr de culoare care îl acostează într-o seară pentru a-i cere un foc, poate și pentru a-l agresa ori jefui, dar care se repliază când îl recunoaște drept profesorul său - scriitorul realizează portretul elevului-problemă,  derutat, fără șanse reale de integrare, agresor și victimă în același timp. De aici pornește o analiză necruțătoare a societății, a ipocriziei cu care se închid ochii în fața problemelor  educației și  se împing mereu mai către periferie, marginalizarea mergând, amar-ironic, mână în mână cu exploatarea,  considerată drept  „pitorească” (cool), a acestui model de tineri în cinematografie, muzică, modă etc.
Cartea lui Daniel Pennac a primit, în 2007, premiul Renaudot.


"Eu sunt Malala" sau The Power of One

 

Malala Yousafzai are acum 18 ani şi trăieşte la Birmingham, Anglia. Ea este tânăra pakistaneză care a fost împuşcată în cap de talibani, la 15 ani,  pentru faptul că vorbea despre dreptul la educaţie al fetelor din ţara sa. Este cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace, obţinut în 2014.

Povestea Malalei este mult mai mult decât aceste trei-patru rânduri. Nu e pur şi simplu o fată împuşcată, făcută peste noapte un simbol. Este povestea unei atitudini şi a ceea ce americanii numesc The Power of One. Şi este chiar adevărată, admirabilă şi extrem de impresionantă. Cartea e scrisă cu sprijinul Patriciei McCormik, iar în România a apărut la Editura Youngart.
În primul rând, este povestea unei familii luminate, dintr-o ţară foarte diferită de lumea noastră, din valea Swat (Pakistan). Tatăl Malalei  înfiinţează, cu eforturi materiale foarte mari, la început o şcoală, apoi două licee, unul pentru băieţi şi unul pentru fete, într-o ţară intolerantă, în care fetele aveau acces cel mult la şcoala primară. Malala creşte în acest mediu progresist şi, când ţara este ocupată de talibani, care cer desfiinţarea şcolilor, impun femeilor burka şi răspândesc o teroare de neimaginat în populaţie, ea începe să-şi facă auzită vocea. Avea zece ani când intervine, într-un interviu acordat de tatăl său unui post local, iar opiniile ei fac impresie. Cu toate restricţiile impuse de talibani, şcoala Malalei îşi continuă activitatea, iar fetele merg pe ascuns la cursuri. BBC căuta o tânără care să scrie un jurnal despre ceea ce se petrece, iar Malala, care era doar un copil de 11 ani, insistă să devină ea acea voce. Familia îi permite, cu toate riscurile. Ea scrie sub pseudonim, despre viaţa ei de zi cu zi, pe fondul atrocităţilor cotidiene şi, mai ales, despre cât de mult reprezenta mediul şcolar pentru ea şi colegele ei. Jurnalul devine cunoscut, prin internet, în toata lumea, inclusiv în Pakistan. Şcolile sunt interzise, bombardate, posturile TV desfiinţate, singurul post radio vorbeşte despre interdicţii din ce în ce mai absurde şi proferează ameninţări. Chiar tatăl Malalei primeşte ameninţări, situaţia familiei devine din ce în ce mai disperată. Între armata guvernului şi talibani începe războiul, dar armata pierde. 2000000 de oameni devin refugiaţi, ca şi familia Malalei, care se retrage în satul din munţi al bunicilor, apoi într-un alt oraş. Aici, Malala şi tatăl ei dau interviuri posturilor naţionale şi, în curând, internaţionale. Vocea Malalei se face auzită din ce în ce mai mult. După un timp, pot reveni în oraşul lor, se reiau cursurile, dar tot mai puţini părinţi au curajul să-şi trimită copiii la şcoală în oraşul haotic, cu pericole la tot pasul. Într-o zi, pe când merge cu micul autobuz spre şcoală, alături de colegele ei, un bărbat înarmat se suie şi întreabă cine e Malala, descoperă răspunsul din privirile speriate ale copiilor şi deschide focul. Malala este împuşcată grav în cap şi în umăr, de asemenea alte două fete.
Malala este transportată la mai multe spitale, pe rând, dar are şansa de a fi dusă în Anglia, de medici care desfăşurau acţiuni umanitare în zonă. După luni întregi de recuperare (îi este înlocuită o bucată din craniu, i se reconstruieşte nervul facial pentru a putea să-şi recapete mobilitatea feţei, primeşte un aparat auditiv, reînvaţă să meargă etc.), timp în care întreaga familie vine în Anglia, cu ajutorul guvernului pakistanez care îi acordă un post la ambasadă tatălui ei, Malala îşi reia studiile la o şcoală din Anglia. Întreaga familie trebuie să se adapteze unui mediu de viaţă foarte diferit, integrarea în noua civilizaţie nu e uşoară, iar dorul de locul natal, în care nu se ştie dacă vor putea reveni vreodată, foarte puternic. Tatăl are remuşcări, dar familia îl susţine. Malala continuă, mai hotărâtă ca niciodată, să dea interviuri, să ţină discursuri publice de o anvergură din ce în ce mai mare, la New York, la ONU, devenind o voce de neignorat.




Jostein Gaarder - "Fata cu portocale"





O altă achiziţie de la Bookfest este Fata cu portocale, de scriitorul norvegian contemporan Jostein Gaarder, apărută la Editura Univers. Vă amintiţi succesul, de acum aproape un deceniu, al romanului Lumea Sofiei, de acelaşi autor? Am avut inspiraţia să cumpăr atunci acea carte, care îmi este, până astăzi, dintre cele mai dragi. Astfel că, descoperind la Bookfest două mici romane de J. Gaarder (Fata cu portocale şi  Ca-ntr-o oglindă, în chip întunecat), nu am stat pe gânduri... Dintre acestea, Fata cu portocale este absolut minunat, scris cu linii simple şi sigure, cu o intrigă extrem de bine construită şi condusă şi, mai ales, romantic, emoţionant până la lacrimi, fără a fi, nicio clipă, romanţios.
            Este un roman de tip Father and son, avându-l în centru pe Georg, un adolescent de 15 ani, al cărui tată murise când el avea vreo patru ani şi despre care nu-şi mai aminteşte nimic, decât ceea ce s-a păstrat în câteva poze şi filme. Mama este recăsătorită cu un bărbat care se poartă frumos cu Georg, iar împreună au o fetiţă. Pasiunea lui Georg este astronomia, el remarcându-se la şcoală printr-un proiect despre satelitul Hubble. Într-o zi, bunicii veniţi în vizită îi înmânează o scrisoare peste timp de la tatăl său, descoperită abia atunci. Citind scrisoarea, Georg trece printr-o avalanşă de sentimente.
            Scrisoarea spune povestea Fetei cu portocale, pe care tatăl său, Ian Olav, o întâlneşte, în mod misterios, în tramvai, pe când era student la medicină şi de care se îndrăgosteşte iremediabil. Vrând să o ajute să ţină punga cu portocale, acestea se împrăştie, el încearcă fără succes să le adune, dar fata îi zâmbeşte şi coboară. Tânărul o caută cu disperare pretutindeni şi reuşeşte, de câteva ori, să o întâlnească prin oraş, însă ea se dovedeşte la fel de enigmatică. Este greu de descris inocenţa şi pasiunea acestei idile, plină de stângăciile îndrăgostitului şi de naturaleţea fetei. Ea îi cere să o aştepte şase luni, fără explicaţii, apoi îi trimite o scrisoare din Sevilla. Încălcându-şi promisiunea, Ian Olav o caută cu aceeaşi perseverenţă în oraşul spaniol şi o descoperă, studentă la arte. Iubirea se împlineşte şi misterele se rezolvă, dar nu aş vrea să dezvălui mai mult. Desigur, Georg descoperă că Veronika, fata cu portocale, este mama sa. Tatăl îi cere, în scrisoare, să-i răspundă la o întrebare: dacă ar putea alege să se nască sau nu, ştiind că a te naşte presupune şi a fi fericit, dar şi a suferi şi a pierde tot, ar alege viaţa? Georg îşi aminteşte pentru prima dată de tatăl său şi de ultima seara petrecută împreună, pe veranda casei, când acesta i-a vorbit despre cer şi i-a arătat constelaţiile şi realizează că tatăl i-a transmis pasiunea pentru stele. În final, Georg se împacă cu trecutul şi cu prezentul, iar răspunsul său final la întrebarea tatălui este "da", ar alege să trăiască. Cartea impresionează prin importanţa mesajului tatălui pentru fiul său, prin care îi transmite pasiunea pentru viaţă, pentru cunoaştere şi pentru iubire, practic îl învaţă frumuseţea şi importanţa iubirii şi a luptei pentru împlinire. Georg învaţă, singur, şi lecţia iertării, îşi înţelege mama şi îi acceptă opţiunile, astfel se maturizează.
            Nu vreau să închei fără a aminti ecranizarea cărţii, sub titlul Appelsinpiken (Fata cu portocale), film norvegian, puţin diferit, dar fermecător şi el (se găseşte, subtitrat, pe net), care, cu mijloace specifice, spune aceeaşi poveste simplă şi universală.


Isabel Allende "Casa spiritelor" sau ce se mai poate scrie după Macondo 



      Am văzut acum câţiva ani filmul şi de atunci am tot vrut să citesc romanele scriitoarei chiliene Isabel Allende, însă abia de curând am reuşit să găsesc prima carte a seriei sale de succese. Casa spiritelor (1982) este un roman de o forţă dramatică impresionantă, unitar şi bine susţinut de la prima până la ultima pagină.
            Am citit în cronici încadrarea - cu destulă uşurinţă - la realismul magic. Nu fără argumente, desigur, căci, pornind de la titlu şi continuând cu suma de motive narative (copilul ce mişcă obiecte cu privirea, clarviziunea, spirite încarnate ce le apar celor vii) şi cu galeria de personaje desprinse câteva parcă din Macondo este clar că Isabel Allene a valorificat particulariţile imaginarului Americii de Sud şi tradiţia literară a acestui continent. Dar realismul magic este depăşit prin intelectualismul scriitoarei, prin nuanţa ironică, printr-o subtilă distanţare estetică de substratul din care s-a desprins.
            În opinia mea, formula cărţii este aceea de roman total, în care se suprapun, perfect articulate, mai multe structuri narative.
            Coloana vertebrală este asigurată de reţeta romanului-saga, roman de familie, urmărit pe mai mult de trei generaţii. În centrul operei, din când în când preluând funcţia de narator, se află Esteban Trueba, tânăr sărac dar ambiţios şi neobosit, ce lucrează într-o mină pentru a se îmbogăţi şi a se putea căsători cu frumoasa Rosa, fiica cu părul verde ca algele a familiei de vază Del Valle. Când aceasta moare, prin otrăvire accidentală, Esteban cumpără o fermă ruinată, Las Tres Marias, pe care o restaurează printr-o muncă titanică, folosindu-se de ţăranii înapoiaţi din zonă, ca un adevărat erou civilizator. El reconstruieşte casa cea mare, pune să se zidească locuinţe de cărămidă pentru ţărani, se preocupă de condiţiile lor de trai, dar îi tratează cu o duritate maximă, de stăpân absolut. Are o mulţime de copii, rezultaţi din violarea fiicelor de ţărani, pe care însă nu-i recunoaşte drept fii ai săi. Se căsătoreşte cu Clara, sora mai mică a Rosei, fiinţă ciudată, ce trăieşte într-o comunicare specială cu lumea spiritelor. Esteban Trueba are o viaţă lungă, ajungând la 90 de ani, suficient pentru a vedea ruinarea a tot ceea ce clădise, o dată cu instaurarea dictaturii militare în ţară. La maturitate, intră în partidul conservator, care va pierde în faţa forţelor populare. Esteban Trueba reprezintă o epocă, urmărită în mărirea şi decăderea ei, zdrobită, ca la Marin Preda, de tăvălugul istoriei.
            O altă grilă de lectură este cea a romanului de familie: întâmplările familiei Del Valle şi mai ales ale familiei Trueba aduc în prim-plan o galerie de personaje memorabile, unele desprinse parcă din scrierile lui Gabriel García Márquez. Unchi aventurieri, surori angelice cu destin tragic, fraţi cu preocupări savante, femei care încalcă barierele sociale pentru iubire, bastardul revanşard şi mai presus de toate prodigioasa Clara, care, împreună cu cele trei surori Mora (un fel de Moire?), are acces la cunoaşterea viitorului, prin clarviziune, şi se înconjoară de o suită de oaspeţi boemi, cu diverse propensiuni spiritiualiste; Clara, cea care în copilărie mişca obiectele cu privirea, care nu a mai vrut să vorbească nouă ani, de la moartea surorii sale şi până la căsătoria cu Esteban Trueba. Simetric, ea refuză să îi vorbească direct soţului său în ultimii ani de viaţă, după ce acesta, într-un acces de furie, o loveşte. Caietelor Clarei li se datorează memoria faptelor relatate în roman.
            Iubirea pasiune, predestinată şi asumată total, este una dintre liniile de forţă ale cărţii: Clara şi Esteban sunt un cuplu în care contrastele se atrag. În planul conştient, Clara nu îl iubeşte pe soţul ei, este superficială, desprinsă de lume, dar ea ştie dinainte de a fi cerută în căsătorie că acesta îi este ursitul. Cei doi sunt legaţi de o iubire profundă, care transcende realitatea. Fiica lor, Blanca, trăieşte la rândul ei o iubire mistuitoare pentru Pedro, fiu de ţăran, iubire înfiripată în copilărie şi derulată pe ascuns, cu o voinţă de fier, în ciuda tuturor piedicilor şi ameninţărilor, pe parcursul unei vieţi întregi. Pedro, devenit agitator comunist, este împuşcat de Esteban şi rănit grav la o mână. El fuge, devenind artist (chitarist şi cântăreţ) de stânga. Blanca naşte o fiică, Alba, care va continua mişcările subversive, va fi arestată, torturată şi violată de unul dintre fiii ilegitimi ai bunicului său, ajuns în forţele militare.
                        Roman mitico-fantastic, într-un alt sens decât cel obişnuit, acesta fiind specificul realismului magic: nu sunt valorificate mituri populare consacrate, nici  superstiţii preexistente, ci fondul mitico-magic este rodul puterii de invenţie a scriitoarei. Personajul cel mai apropiat de fantastic este Férula, sora lui Esteban, care moare în capitală, dar le apare celor din familie la conacul de la ferma Las Tres Marias, ca pentru a-şi lua adio; tot ea îşi blesteamă fratele, care o alungase din cauza adoraţiei ei nepotrivite faţă de Clara, să i se micşoreze trupul şi sufletul, blestem ce se va împlini în decursul anilor. Fondul magic se diminuează pe măsura apropierii de prezent şi dispare o dată cu moartea Clarei, ca semn al unei epoci apuse. Povestea Blancăi mai perpetuează mitul sufletelor pereche, dar a nepoatei Alba este desacralizată total, ca şi noua lume în care se desfăşoară evenimentele.
            Roman politic, desigur, pentru că se desfăşoară pe fundalul schimbărilor de regim, cu consecinţe devastatoare pentru populaţie (să nu uităm că Isabel Allende este nepoata preşedintelui chilian Salvador Allende, răsturnat de lovitura militară a lui Pinochet); finalul romanului m-a cutremurat, prin similitudinile dintre lovitura de stat din Chile, regizată cu ajutorul americanilor, şi ceea ce s-a petrecut la noi în '89 şi imediat după.
            Sunt, desigur, şi multe alte ingrediente ale acestei cărţi de mare succes. M-am întrebat la un moment dat ce se mai poate scrie pe direcţia realismului magic, după Un veac de singurătate, şi iată că resursele literaturii latino-americane sunt încă pline de sevă, generează scrieri de o mare forţă epică, despre o lume tânără în plină afirmare şi descoperire de sine. Casa spiritelor este o dovadă vie a faptului că acest spaţiu cultural are încă foarte multe de spus.


 Recitiri şi déjà-vu-uri sau cum s-a aplicat teoria imitaţiei în literatură


În urmă cu câţiva ani, citind romanul Climate de André Maurois, am sesizat o asemănare izbitoare cu
unul dintre cele mai bune romane româneşti interbelice: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. Am fost atât de surprinsă, încât am refuzat să dau curs acelor suspiciuni, pentru a evita dezamăgirea. Am reluat problema de curând, la rece, şi impresia iniţială nu doar că nu s-a schimbat, ci mi se confirmă din ce în ce mai puternic. Critica literară  vorbeşte la unison despre influenţa lui Marcel Proust în scrierile autorului român, însă nu a observat, cred, similitudinile cu opera sus-menţionată a lui André Maurois.
            Romanul subiectiv şi analitic Climate este o monografie a geloziei şi o ilustrare artistică a nepotrivirii în cuplu, scrisă sub forma unui diptic. Prima parte o constituie confesiunea pe care Philippe Marcenat o face în scris viitoarei soţii, în care îi mărturiseşte drama primei sale căsătorii, cu frumoasa Odile; a doua parte este confesiunea Isabellei Marcenat, cea de-a doua soţie a lui Philippe, scrisă după moartea acestuia.
            Iată despre ce este vorba în confesiunea lui Philippe: acesta se îndrăgosteşte de Odile Malet, o tânără blondă, foarte frumoasă, ce răspândeşte în jurul ei lumină şi bucurie a vieţii, iar în scurt timp cei doi se căsătoresc. La început sunt fericiţi, cu bucuriile simple ale vieţii de cuplu. După un timp, Philippe descoperă că soţia sa este uşor superficială, nu e interesată de subiecte serioase de discuţie, se plictiseşte alături de el. Philippe îşi petrece mult timp la fabrica tatălui său, unde ocupă un post important. Spre deosebire de soţul ei, Odile se simte bine în societate, îi place să meargă la petreceri, iese la distracţii cu diverşi prieteni şi refuză să dea explicaţii despre cum îşi petrece timpul. Philippe, cuprins de gelozie, din ce în ce mai suspicios, oscilează între a crede în nevinovăţia Odilei şi a bănui că este înşelat. Există şi o prietenă, Misa, care este folosită, în opinia bărbatului, pentru a acoperi escapadele Odilei. Totul ia o turnură gravă când, în cercurile pe care cuplul le frecventează, apare François de Crozant, un bărbat seducător, ofiţer de marină, recunoscut pentru purtările sale de donjuan lipsit de scrupule. Atracţia Odilei faţă de acesta este inevitabilă, cei doi afişează o intimitate greu de ignorat în societate, Phillippe trăieşte cu luciditate suferinţe atroce, pe măsură ce minciunile prin care Odile încearcă să camufleze relaţia extraconjugală devin din ce în ce mai stângace. Din orgoliu rănit şi răzbunare, Philippe o înşală pe soţie cu Misa, pe care nu o iubeşte. Odile pleacă singură într-o staţiune pe malul mării, iar Philippe află că în apropiere se încartiruise garnizoana lui François. Cei doi divorţează, cu regretul că nu a putut fi fericiţi. Până aici, dacă schimbăm numele şi decorurile, asemănarea cu romanul lui Camil Petrescu este frapantă.
            Ceea ce deosebeşte cele două opere este moartea Odilei, prin sinucidere, după căsătoria fatalmente nefericită cu François, şi, desigur, partea a doua, manuscrisul Isabellei. La scriitorul francez impresionează nobleţea personajelor, sentimentul onoarei: Philippe se învinovăţeşte pe sine de tot ceea ce s-a întâmplat cu Odile, o înţelege şi o iartă pe aceasta, continuând cumva să o iubească. Odile nu este rapace, nu e materialistă, ci îndrăgostită de viaţă şi de frumos. Ea rămâne o figură luminoasă, în ciuda greşelilor sale. Odile este cea care renunţă la orice pretenţii materiale în momentul despărţirii lor. Philippe meditează asupra fericirii, a timpului, îşi pune problema rupturii între real şi ideal, iar tragicul se sublimează în filozofic, astfel personajul ridicându-se asupra destinului său banal.
            Replica dâmboviţeană este pictată în linii mult îngroşate, personajele devin odioase, sunt egoiste, vulgare, cupide, dispreţuitoare, fără nuanţe, mizând pe totul sau nimic. Ele se potrivesc cu fundalul în care se mişcă, o lume cu bogătaşi de carton, cu politicieni veroşi, grobieni, iubirea sucombă definitiv, iar idealul nu-i poate supravieţui nici măcar în amintire. Nu susţin ideea unui plagiat, căci Ştefan Gheorghidiu nu este, în mod cert, singurul gelos din literatură, ci aceea a imitaţiei tale quale, care a generat, vrând-nevrând, un conţinut autentic românesc.
            Romanul camilpetrescian apare în 1930, la doi ani de la publicarea celui al lui Maurois (1928), pe fondul intenţiei scriitorului român de a debuta literar şi a-şi valorifica jurnalul de front şi experienţa, perfect autentică, a războiului. În 1929, ideea lui Camil Petrescu, exprimată în "Vitrina literară" este de a scrie un volum de nuvele despre război, la fel în 1930, în revista "Omul liber" când susţine dorinţa de a scrie despre viaţa de după război; în "Vremea" deja apare schiţată intenţia de a aborda tema iubirii, căci se propun două titluri Romanul Căpitanului Andreescu şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, apoi aceeaşi publicaţie anunţă reunirea cele două teme într-un singur roman: Proces-verbal de dragoste si de război.
            Este greu de crezut că, realizând un roman doar pe baza experienţei războiului, Camil Petrescu ar fi putut construi o operă literară consistentă şi valoroasă. De aceea, soluţia combinării cu o poveste de dragoste este, până la un punct, una fericită. Prea tânăr pentru a se inspira din propria experienţă amoroasă, Camil Petrescu recurge la ficţiune, dar şi la modelul literaturii occidentale, în speţă al celei franceze, conform direcţiei trasate clar de Eugen Lovinescu. Însă ceea ce Gabriel Tarde susţine în a sa Les lois de l'imitation mi se pare că este aplicat cam prea stricto sensu în cazul lui Camil Petrescu.
            Închei cu un fragment din Climate, ce se doreşte a fi o invitaţie la lectură:
            Gelozia s-a declanşat la mine ca o boală subită şi groaznică. Acuma, după ce m-am liniştit şi caut cauzele ei, mi se pare că au fost multe şi foarte diferite. Mai întâi o mare iubire şi dorinţa firească de a păstra numai pentru mine cele mai mici particule din acele materii preţioase care erau: timpul Odilei, cuvintele, zâmbetele, privirile ei. Dorinţa aceasta însă nu a constituit esenţialul, deoarece, când Odile exista numai pentru mine (de exemplu când rămâneam singuri acasă într-o seară, sau când plecam într-o călătorie de două, trei zile), se plângea că mă preocupă mai mult cărţile sau gândurile mele decât ea. Atunci când putea exista şi pentru alţii, doream să fie numai cu mine; în sentimentul acesta era mai ales orgoliu, orgoliu ascuns, mascat de modestia şi de discreţia proprii familiei tatălui meu. Voiam să fiu stăpân pe sufletul Odilei aşa cum, în Valea Loue, stăpâneam apele, pădurile, acele maşini lungi prin care se strecura pasta albă de hârtie, casele ţărăneşti, casele muncitorilor. (...)  
            Simt, după durerea pe care o trezesc când apăs pe acest punct anume, că de aici pornea răul, din ascuţita mea curiozitate intelectuală. Nu admiteam să scape ceva înţelegerii mele. Or, a o înţelege pe Odile era un lucru imposibil şi cred că niciun bărbat (dacă ar fi iubit-o) n-ar fi putut trăi alături de ea fără să sufere. (...) Îmi luasem obiceiul de a analiza, cu o înspăimântătoare luciditate, tot ce spunea Odile şi-l găseam pe François îndărătul fiecărei propoziţiuni.


Max Blecher, Inimi cicatrizate

                                                                        

           Sunt mai mult de două săptămâni de când mi-am propus să scriu despre cartea lui Max Blecher şi n-am reuşit. Simt că nu poate fi nimic de adăugat atunci când te confrunţi cu realitatea morţii. Obsesiv, parafrazez în minte cuvintele lui Erich Segal din deschiderea romanului Love story: "Ce-ar fi de spus despre un tânăr de 29 de ani, care a murit?"
            Trebuie să precizez că nu cunoşteam încă nimic scris de acest autor şi că ideea mea despre opera sa era vagă. Citind volumul menţionat, am descoperit un scriitor profund şi inteligent, cu un verb limpede şi tăios ca un bisturiu, lucid în suferinţă, a cărui realitate cutremurătoare depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului obişnuit. Biografia şi opera sunt atât de puternic întrepătrunse, încât nu este posibil şi nu ar avea sens a vorbi de una fără alta. Cert este că, după ce am închis volumul, am deschis net-ul şi am citit dintr-o suflare şi celelalte două romane ale sale: Întâmplări din irealitatea imediată şi Vizuina luminată.
            Max Blecher s-a născut la Botoşani, în 1909, şi aspira să devină medic. La 19 ani, pe când se afla la Paris ca student la medicină, s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă (morbul lui Pott), boală incurabilă pe vremea aceea, care l-a imobilizat treptat. Următorii ani i-a petrecut în diverse sanatorii din Franţa, Elveţia sau de la malul Mării Negre, dar boala s-a agravat, astfel încât în 1938 s-a stins din viaţă.
            Romanul Inimi cicatrizate narează debutul bolii şi experienţa sanatoriului din Berck-sur-Mer (Franţa) trăite de autor. Depistat cu morbul în cauză, care produce măcinări ale oaselor şi abcese purulente ce trebuie curăţate cu eter, uneori pe viu, protagonistul romanului, numit (simbolic?) Emanuel, devine pensionar al sus-menţionatului sanatoriu, unde întâlneşte numeroşi pacienţi ce suferă de aceeaşi boală. Cu trunchiul fixat în ghips, întins pe o gutieră, un fel de targă cu roţi, tânărul trăieşte un simulacru de viaţă, în care totul trebuie să se ajusteze la condiţia de infirm. Între cei de-o seamă cu el, tineri mutilaţi de boală, ce îşi duc existenţa în carcase de ghips, se stabilesc legături de simpatie sau antipatie şi chiar iubirea îşi găseşte calea: eroul trăieşte o relaţie erotică, în limitele impuse de boală, cu o fostă pacientă însănătoşită şi o prietenie delicată faţă de o tânără ce moare sub ochii lui; se plimbă cu trăsura în mica staţiune sau pe ţărm, "evadează" câteva săptămâni, locuind cu chirie într-o vilă pe malul mării. În final, cu speranţa însănătoşirii, este transportat cu trenul în Elveţia, la un alt sanatoriu.
            S-a spus, pe bună dreptate, că Max Blecher este principalul reprezentant al literaturii autenticităţii din ţara noastră. Ceea ce m-a mişcat îndeosebi a fost paradoxul formulei narative pentru care a optat, aceea de a vorbi despre propria experienţă la persoana a III-a. Efectul este unul de filtru, de ecran, prin care bolnavul se autoprotejează, îşi blurează vulnerabilitatea, jena provocată de aspectele pur organice ale suferinţei, iar cititorul este scos cumva la marginea cazului strict patologic, pentru a nu fi expus direct unor aspecte inutil atroce. Aspectele patologice sunt privite cu luciditate, fără patimă, iar romanul face din boală un cadru, nu o temă centrală. Tema este, desigurcondiţia umană. Moartea există pretutindeni, întâlnirea cu ea este doar o chestiune de timp şi fiecare om se străduieşte să-şi joace, după puterile sale, cărţile pe care destinul i le-a pus în mână. Ar fi multe de spus, mă gândesc la alte romane, mai cunoscute, ce au drept cadru sanatoriul: Muntele vrăjit, al lui Thomas Mann, Blândeţea nopţii, al lui Scott Fitzgerald, sau, de la noi, operele Hortensiei Papadat-Bengescu. Însă, deocamdată, mă opresc la Max Blecher.


Un scriitor haute couture: Patrick Modiano - premiul Nobel pentru literatură 2014 

 Am citit micul roman recent tradus al acestui autor,  
În cafeneaua tinereţii pierdute ( Ed. Art, traducere de Constantin Abăluţă), în aproximativ două ore. Format mic, litere mari, margini albe cât cuprinde. Bun de citit în metrou. Prima mea reacţie a fost: Helo-ooo?!! Pentru aşa ceva se iau premii??? Pentru o povestioară absolut banală, care în 2007, anul publicării în Franţa, mizează încă pe mitul Eternei reîntoarceri, ceea ce scria Eliade prin '40? Un roman diafan, uşor sentimental, uşor misterios, uşor boem, uşor poliţist, uşor filozofic, uşor pluriperspectivist? Pus în balanţă cu, de pildă,  romanele lui Mo Yan, adevărat caşalot al Nobelului (2012), e cât un fulg!
            Povestea nu merită rezumată, pentru că oricum romanul este mic. Dar are un "ce" al lui. Şi acel quelque chose face diferenţa. Ca-n haute couture. Are ceva de tipul: îmi permit să scriu lejer, pentru că ştiu să scriu chic, pentru că iese bine, am materiale de supercalitate, am supercroieli, am o clientelă internaţională. Am în spate un oraş care îmi scrie fundalul; am în spate o tradiţie literară care îmi furnizează temele.
            Romanul e superfranţuzesc, iar autorul său jonglează atât de postmodernistic frou-frou cu clişeele culturale. Lasă impresia unui roman scris pentru export, pentru turiştii obsedaţi de mirajul Parisului. Vreţi Parisul? Poftiţi Parisul: zeci de nume de pieţe, de străzi şi de bulevarde, poduri, cartiere şi arondismente (Moulin Rouge nu putea lipsi, desigur), ele înseşi generând poezia romanului - şi să nu credeţi că autorul le foloseşte la modul inocent! Cafenele, artişti boemi, studenţi, nelipsita midinetă, soţul cocu, imigranţi, fotografi, droguri, prostituţie, vagabondaj, ocultism, accente de roman noir, de policier, într-un puzzle edulcorat, rafinat şi, trebuie să recunosc, plăcut la lectură. Ar fi absolut imposibil să încerci să transpui romanul în alt cadru (Bucureştiul, de exemplu) fără a-i ştirbi farmecul;  pentru că Parisul este însăşi substanţa romanului, o lume inconfundabilă, de ieri, de azi, de totdeauna. Aş citi oricând un alt roman al lui Modiano, cu plăcerea cu care aş purta o eşarfă de lux sau aş bea o cupă de şampanie undeva, în Place de la Concorde.


Un weekend cu criminalii, tatuaţii şi ex-hipioţii drăgălaşei Alice Munro


 Când am ales, dintre cele vreo trei volume ale lui Alice Munro, la întâmplare, pe cel intitulat "Prea multă fericire", am făcut-o cu o oarecare condescendenţă, de tipul: hai să văd ce dulcegării o fi scris bătrânica asta cu chip angelic şi pe ce criterii, străine de cele literar-estetice, o fi luat Nobelul. Greşit. Gre-şit!!! 

Canadianca scrie despre o lume dură, total străină de ce am mai citit, o lume cu oameni fruşti, independenţi, bărbaţi şi femei vulnerabili în faţa impulsurilor instinctuale, care îşi urmează pornirile, de multe ori (auto)distructive, suportă consecinţele alegerilor făcute şi îşi asumă cu un fel de resemnare viaţa, cu tot ce presupune ea.

Mame tatuate, care-şi cresc singure copiii, lucrează ce se nimereşte (tâmplărie, de exemplu) şi strică familii fără mustrări de conştiinţă, taţi ce îşi ucid copiii într-un moment de furie, studenţi ce îşi abandonează din impuls studiile pentru a porni hai-hui, tineri eminenţi ce pleacă de acasă şi trăiesc în mizerie, din cerşetorie, în marile oraşe în numele unei religii nedefinite, copii taraţi fizic sau cu retard, profesori universitari ce îşi cioplesc singuri casele, bătrâne atacate de criminali disperaţi, ce nu-şi mai putuseră suporta soarta.

Ceea ce răzbate din aceste nuvele este un aer de pădure, de sălbăticie, în care stratul de civilizaţie este uşor de zgâriat. Personajele par nişte lupi aparent domesticiţi, dar gata oricând să dea glas fondului ancestral. Cumva o demarcaţie vagă între bine şi rău, o amoralitate ce strigă dincolo de convenţiile lumii moderne. Tocmai de aceea, victimele nu-şi judecă agresorii, fiindcă înţeleg funcţionarea acelei lumi.

Stilul scriitoarei este de o precizie şi de o simplitate perfect adaptate subiectelor, pe care le serveşte la modul optim. Pe linia comportamentismului american, fără prea multă psihologie, complexitatea personajelor se construieşte "din afară", cu linii ferme. Scriitoarea nu judecă, nu compătimeşte, ci pare mereu să ne spună: lumea este aşa şi trebuie privită ca atare.



Despre papagali verzi, albaştri şi alte vietăţi: Martha Bibescu „Papagalul verde” 


Observ cu stupoare că în mintea mea se configurează nişte reţele de imagini, a căror legătură o percep a posteriori; de exemplu, acum, cu papagalii ăştia, care parcă se cheamă unii pe alţii, ca în Păsările.
Una dintre cărţile pe care le-am cumpărat în weekend a fost Papagalul verde, de Martha Bibescu. Pe această rafinată şi inteligentă scriitoare am descoperit-o acum nişte ani, când m-a fermecat cu romanul Izvor, ţara sălciilor. Biografia sa este, de asemenea, demnă de un roman.
            În Papagalul verde, o fetiţă dintr-o familie de imigranţi ruşi din Franţa, în care părinţii sunt etern îndoliaţi după fiul mort şi absolut nepreocupaţi de fiicele lor în viaţă, duce o existenţă austeră, lipsită de orice trăire emoţională. Acest lucru se schimbă brusc într-o zi, când, aflându-se la plimbare cu bona ei, dintr-o casă scapă un superb papagal verde strălucitor, care vine în zbor direct spre ea şi i se aşază pe umăr. Copila este convinsă că papagalul a ales-o înadins, creează o adevărată simbolistică în jurul păsării, pentru că este singura fiinţă care i s-a părut predestinată, iar apariţia acesteia declanşează o avalanşă de sentimente, nebănuite şi reprimate până atunci. Neputând avea pasărea, după nenumărate speranţe, promisiuni şi amânări brutale, cea mică se retrage în indiferenţă şi resemnare, experienţe ce îi marchează viaţa sentimentală de mai târziu.
             Ideea alegerii este, desigur, tulburătoare. Suntem obişnuiţi să fim noi cei care alegem şi, de fiecare dată când întrezărim, accidental, că, de fapt, noi suntem cei aleşi (de lucruri, de animale, de copiii noştri, de "ursit" etc.), ca nişte piese inerte dintr-un joc pe care nu-l putem controla, ceva se clatină în noi şi fugim înapoi spre orizontul comod al raţiunii. Cei care ar pătrunde însă dincolo de suprafaţă, în planul interpretărilor simbolice, ar avea oare unele revelaţii asupra destinului lor? Cât de pregătit trebuie să fii pentru astfel de experienţe?
            Îmi aduc aminte că, la rândul meu, am avut o astfel de întâlnire cu un mic papagal, un peruş albastru, acum vreo zece ani. L-am găsit, mi-a ieşit în drum, scăpat din vreo colivie. L-am dus acasă, unde l-am îngrijit vreo doi ani, până a murit. Era, probabil, destul de bătrân. Era uimitor că vorbea, dar nu reuşeam să înţeleg ce spune, aveam impresia că vorbea o limbă străină. Cât a stat la mine, cu toate străduinţele mele, nu a învăţat nimic nou. Cert este că, dacă aş fi avut capacitatea de a mă întreba asupra a ceea ce semnifică această întâlnire, această alegere, ce exerciţiu de gândire simbolică aş fi putut face!... Aş fi pătruns puţin "dincolo" şi aş fi perceput semnale care poate mi-ar fi iluminat viaţa.
            Dacă mă gândesc bine, de-a lungul timpului mi-au ieşit în cale o mulţime de vietăţi predestinate: pisici pe care le-am adoptat, spre exasperarea părinţilor, un pui de vrabie, câinele meu de acum etc. etc., ca să nu mai vorbesc de oamenii care, lăsându-mi-se iluzia că îi aleg, mi-au fost aleşi, printr-un nepătruns joc al sorţii.