10 iulie 2017

„Dan” de Al. Vlahuță. De ce Dan nu e Dionis, dar nici Ladima



          Auzisem, desigur, de romanul Dan al lui Alexandru Vlahuță, însă, recunosc, până de curând, nu îl citisem. Surpriza legată de acest roman, pentru mine, nu a fost aceea a vreunei valori artistice de excepție, ci a anului apariției: 1894!

          Omis de cele mai multe ori din cronologiile literare, omis din manuale și din conștiința publicului cititor din lista romanelor românești  publicate înainte de 1900, oricum numărabile pe o jumătate din degetele de la o mână, romanul Dan, scris la confluența veacurilor și la întretăierea unor curente și tendințe literare fie expirate, fie insuficient instalate și asimilate, reprezintă  un caz literar interesant, demn de a-i se acorda mai multă atenție.
           Vorbind de începuturile romanului românesc  (excepție făcând Istoria ieroglifică - D. Cantemir), se afirmă în mod curent că avem numai patru creații de luat în seamă înainte de 1900: Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, Viața la țară și Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirescu și Mara de Ioan Slavici (care, la drept vorbind, intră în circuitul public abia prin apariția în volum din 1906); rareori, sunt menționate și subțirelele romane epistolare fără ecou în epocă Manoil și Elena ale lui Dimitrie Bolintineanu, ba chiar se includ și încercările neterminate ale lui Alecsandri (Dridri), Tainele inimii ale lui Mihail Kogălniceanu sau  Geniu pustiu de Mihai Eminescu, acestea abia numărând câteva pagini; și, desigur, așa-numitele romanțuri și adaptări de tip Misterele Bucureștilor. De aceea, mă miră omiterea acestui roman bine închegat, cu o tematică aparținând mai degrabă literaturii moderne, aș zice chiar precursor al prozei lui Camil Petrescu (Patul lui Procust).
          Secerat sub sentința  rău-intenționată a lui G. Călinescu (care avea alergie la scriitorii atinși de aripa sentimentalismului)  de epigon eminescian, acuzat - ce ar fi rău în asta? - într-un mod cu totul inelegant că în acest roman și-a turnat năduful propriilor neîmpliniri erotice și familiale (oare Călinescu însuși nu făcea același lucru?), urmarea a fost aceea că romanul Dan a fost luat pe făraș și depus de istoria literară la obiecte pierdute.  Întrebarea care se pune este: ne permitem, într-o literatură atât de săracă, să lăsăm la o parte sau, mai rău, să anatemizăm pe criterii extraestetice, opere de rangul doi?
          Revenind la cultura română, în genere, nu pot să nu observ, în toate epocile, și cea actuală nu face excepție, goana, în cea mai mare măsură  îndreptățită, după formule literare de ultimă oră, cu scopul sincronizării literaturii române cu formulele estetice occidentale sau mondiale. Ideea este că această veșnică și febrilă goană, devenită fenomen obsesiv, manifestare a instinctului de supraviețuire, atrage după sine anumite consecințe: împărțirea veșnică între vechi și nou, polarizarea valorilor, punerea sub semnul plus doar a ceea ce este ultramodern, inclusiv a experimentelor  fără finalizare estetică, respectiv punerea sub semnul minus a tot ceea ce nu este aliniat ultimelor tendințe. Efectul este unul la două capete: unul pozitiv, prin forțarea evoluției, iar altul negativ prin luarea în derâdere a unei părți importante, măcar cantitativ, a literaturii. Vai de cel care îndrăznește să afirme că o operă care nu este în trend, ci reprezintă un cumul al unei platforme estetice anterioare ar avea drept la binecuvântarea criticii! Maiorescu, Lovinescu au făcut asta, prin scrierile lor polemice, dar chiar și Maiorescu a fost sancținat pentru teoria formelor fără fond. Abia Tudor Arghezi (Testament), Nichita Stănescu ( Carte de recitire), Mircea Cărtărescu (Levantul) reiterează eleganța atitudinală a lui Eminescu din Epigonii prin revalorificarea tradiției.
          Romanul Dan e construit pe sedimentele unui romantism epuizat încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, din care preia, după model eminescian, discrepanța dintre real și ideal, iubirea idilică pentru fata de la fereastra de peste drum, aspirația spre absolut și capacitatea de a se sacrifica, dar și dezamăgirea profundă ce urmează exaltării, la constatarea că visul nu se potrivește cu realitatea. Condiția de poet și îndrăgostit, cariera de jurnalist, lipsită de satisfacții, sfârșitul lui Dan în casa de sănătate a doctorului Șuțu par să constituie un tribut adus de Al. Vlahuță idolului său literar, Mihai Eminescu.
          Cu toate acestea, Dan nu este Dionis, căci el nu e înzestrat cu ochiul fanteziei creatoare, ci cu lupa necruțătoare a realistului avid de observație morală, focalizat asupra unei societăți ce taie aripile celor visători și încurajează lichelismul; iubirea devine, în acest context, o tranzacție fără scrupule a zestrei și o cale de acces către vârful societății; politica, școala, cultura, presa sunt paravane pentru afaceri veroase ale unor indivizi angajați pe calea parvenirii și pentru protejații lor. Fundalul vieții bucureștene este schițat cu o mână sigură, surprins în efervescența sa de final de secol XIX: viața redacțiilor, a cafenelelor, expoziția „cea mare” de mașini și industrie, încercările izolate și eșuate de modernizare a agriculturii, conferințele publice de la Ateneu - o lume foarte dornică să lase în urmă modelul oriental, ineficient, și să adopte, chiar superficial și caricatural, pe cel occidental, mai potrivit ascensiunii clasei de mijloc. Un naturalism incipient, neasimilat, se vădește în câteva aspecte ale romanului: decăderea bătrânului Racliș, violul asupra Anei, boala mintală a lui Dan din final.
          Alexandru Vlahuță poate fi considerat un precursor al romanului modern, prin interesul față de mediul citadin și viața modernă a capitalei, față de condiția intelectualului ce refuză compromisul, într-o societate pervertită;  totuși, Dan nu este Ladima, pentru că îi lipsește luciditatea tragică a eroilor camilpetrescieni, capacitatea de autoanaliză și tăria morală, el rămânând împotmolit în sentimentalism și paseism. Dacă George Demetru Ladima este un învingător în plan moral prin alegerea morții, Dan este, până la urmă, prin prăbușirea lui psihică, un învins.

          În centrul romanului se află figura lui Vasile Dan, redactor la ziarul bucureștean Alarma, tânăr pasionat de profesia sa, care își caută împlinirea prin depășirea condiției materiale fără abdicarea de la idealurile sale. Romanul începe cu scena balului de final de an de al pensionul de fete al doamnei Raspal, instituție la care Dan preda ore de filozofie, prilej al efectuării unei radiografii a claselor înstărite ale societății: invitații, „arendași, fabricanți, negustori din provicie”, dar și oameni politici dezbat, de pe margine, ultimele noutăți, ultimele scandaluri publice și venalitatea clasei politice. Dan este invitat la vals de Ana Racliș, o fostă elevă, fiica răsfățată și capricioasă a unui boier scăpătat, care își risipise moșiile, îndatorat cumnatului său Peruianu, consecința fiind micșorarea zestrei Anei, fapt ținut secret pentru un timp. Redacția ziarului este condusă de Cezar Priboianu, mentor și prieten al lui Dan. În fața acestuia, el vorbește despre utopiile sale legate de școală: visez o scoală, un ideal de școală, unde băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să învețe,nu pentru o diplomă, ci pentru a-și satsface neliniștea, nevoia firească a minții lui, dar mai ales de scris: el dorește să-și dedice mai mult timp scrierii unui roman. Învoit să plece câteva zile la Sinaia, o reîntâlnește pe Ana și face cunoștință cu Albert Lambrino, un tânăr timid, rudă cu aceasta, care studia la Viena și nu avea „nimic din fumurile șim strâmbăturile feciorilor de bani gata”. Invitat să participe la o excursie, Dan observă  curtea pe care i-o face, Anei, Drăghici, un ofițer arătos, dar cam necioplit. Când acesta biciuiește fără milă niște țărani ce le ies în drum, Dan și Albert părăsesc grupul. Pus în temă cu evaporarea zestrei  Anei, ofițerul dă înapoi. Ana frecventează casa mătușii sale bolnave, căsătorită cu Peruianu, om avar și tiranic. Într-o noapte, într-un moment de „pătimașă orbire” acesta o siluiește. Ana stârnește astfel ura mătușii sale și zvonuri calomnioase în târg, fapt pentru care pleacă la Paris cu tatăl său, cu ultimele resurse, pentru a da naștere copilului rezultat în urma violului. Dan află ce s-a întâmplat și, cu sprijinul directorului, este trimis în capitala franceză, unde o reîntâlnește pe Ana. Faptul că aceasta avea un copil și că era săracă nu-l împiedică pe Dan a o lua de soție. Întorși la București, Dan încearcă, fără succes, să trăiască din avocatură și continuă să scrie. El publică primul volum, Încercări literare, pe care îl depune la Academie, în speranța obținerii premiului anual de 5000 de lei. Premiul este câștigat, însă ,de un autor fără talent scriitoricesc, dar cu talent în lingușirea celor mari. Dezamăgit, Dan se retrage cu Ana în provincie. Sărăcia într-un târg mărunt se dovedește chiar mai insuportabilă decât cea de la la oraș, ca și societatea vulgară găsită la fața locului. Un bal de provincie pune la încercare vechile înclinații ale Anei spre cochetărie și flirt. Nervii tânărului cuplu încep să cedeze. Ana revine pe calea cea bună și devine sprijinul soțului, care izbutește să termine primul capitol din romanul „O viață pierdută”; acesta, însă, și-a pierdut nu numai iluziile literare, ci și pe acelea legate de soția sa. Căzut în deznădejde, Dan începe să aibă tulburări depresive și maniacale și, cu toate insistențele Anei de a-l îngriji singură, în finalul romanului el este dus la casa de sănătate a doctorului Șuțu.

          Romanul a avut un real succes în epocă, înregistrând un număr record de exemplare vândute (în jur de 5000), dar noi asociem astăzi, în mod curent, numele lui Vlahuță doar cu scrierea desuetă „România pitorească” sau, la momente „oportune”, cu poezia „Unde ne sunt visătorii?”. Critica literară tratează în bloc opera lui Vlahuță, asimilându-l pe autor, cu argumente, desigur, epocii călduțe a prelungirilor romantismului și ale clasicismului, cu aceeași condescendență remarcată anterior: ”Lectura actualizată a imensei producții literare cuprinse între 1880 și 1916, a grupului pitoresc reprezentat de neo-clasici și de neo-romantici, nu mai reține decât câteva figuri; oricât de interesante în sine, majoritatea lor rămâne în afara unei selecții cât de cât severe. Al. Vlahuță (1858-1919), Panait Cerna (1881-1913), Al. Brătescu-Voinești (1868-1946), Emil Gârleanu (1878-1914) și atâția alții compun corul unei epoci având dreptul la extrem de scurte recitative. ” (Mihai Zamfir, Scurtă istorie: Panorama alternativă a literaturii române Ed. Polirom 2011)
          Cu toate acestea, există și lucrări care, urmărind reperele romanului românesc, sesizează formula modernă pentru epoca în care a apărut și meritele estetice ale romanului Dan „Revăzând evenimentele literare din ultimele decenii ale secolului trecut, vom constata că momentul de cea mai mare importanţă pentru destinul romanului românesc este anul 1894: acum apar, pe lângă „Mara” lui Slavici (în revista „Vatra”), „Viaţa la ţară” de Duiliu Zamfirescu (publicată între 1893-1894 în „Convorbiri literare”) şi „Dan” al lui Vlahuţă, toate trei opere marcând etape în evoluţia romanului românesc. Mai puţin legată de o tradiţie a literelor autohtone, ultima dintre cărţile amintite face, mai ales, operă de pionierat. Excepţionalul său succes de public se justifică, între altele, şi prin maniera modernă, de certă sorginte naturalistă, de a trece în opera de ficţiune dispute teoretice şi evenimente ale vieţii contemporane.” (Corina Popescu, Verismul italian și literatura română, Ed. Universității, București 2000)