14 iulie 2017

Ghepardul - forță, lux și picturalitate

(Click pe poze pentru vizualizare mai bună)

Benozzo Gozzoli, Capella dei Magi, Florența, detaliu
Mă aflam la Florența, vizitând Capela Magilor de la Palazzo Medici Riccardi, când, pe una din frescele pline de viață, în care Benozzo Gozzoli a reprezentat cortegiul magilor spre Bethleem, privirea mi-a fost atrasă de personajele din primul plan. În spatele călărețului, pe șa, un ghepard cu o zgardă frumos lucrată, de care era prins un lănțișor, privește atent înainte. Mai jos, un alt ghepard, sărit de pe cal, se uită fix la privitorii tabloului. Servitorul  coboară și are grijă să nu se încurce în lanț. Ce caută acești gheparzi într-o scenă biblică? Efectul este atât de surprinzător, încât, dincolo de toată splendoarea tabloului, imaginea îți rămâne pe retină, ca o marcă a luxului și a îndrăznelii artistice a familiei Medici (ai cărei membri sunt pictați sub chipul unor personaje într-o altă frescă din aceeași capelă).

Detaliu, Capela Magilor

Întoarsă acasă, am revenit obsesiv la imaginile acestea. Mi-am dat seama că felinele cu blană pătată sunt subiecte minunate pentru pictură și chiar pentru literatură. Nu mi-am propus să fac o conexiune, evidentă
poate, cu „Ghepardul” lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, căci acesta este un roman al Siciliei din vremea lui Garibaldi, singura legătură cu subiectul fiind blazonul familiei, ci să observ fascinația exercitată de acest animal asupra artiștilor din trecut.
Căutând câteva date, am aflat că gheparzii au existat pe Pământ timp de 3,5 - 4 milioane de ani, cu mult timp înaintea celorlalte feline mari. Acum 20.000 de ani, gheparzii erau comuni prin Africa și Asia, Europa și Nord America. (...) Ghepardul a supravietuit Epocii Pleistocene, dar numărul său a fost grav redus. În secolul al V-lea, ei erau folosiți de către nobilii italieni la vânătoare. Gheparzii adulți erau prinși în sălbăticie și închiși în cuști pentru câteva luni. (Wikipedia)
Iată însă că, după încă 1000 de ani, în 1459-1461, intervalul realizării Capelei Magilor, se păstrează imaginea ghepardului îmblânzit, mai degrabă ca atribut al forței și al eleganței, decât ca animal de vânătoare, dovadă grija deosebită manifestată pentru cele două exemplare din tablou.
Mozaicul roman, Istanbul, detaliu

Am făcut legătura cu o imagine tulburătoare, văzută la Istanbul, la Muzeul Mozaicului. Vestigiile mozaicului roman, foarte bine conservate, surprind scene pline de cruzime din viața unor animale, reale sau fantastice. Doi gheparzi devorează o gazelă, în spatele unei himere înaripate.

Realismul scenei denotă buna cunoaștere a acestor animale și, în același timp, constituie o dovadă de măiestrie artistică. Oare circul roman, alături de lei, folosea și gheparzi sau leoparzi? Desigur: 
Totul a început în anul 264 î.Hr., la funeraliile lui Iulius Brutus, ocazie cu care s-a dorit cinstirea memoriei sale prin organizarea primelor lupte ritualice la care au participat doar trei perechi de gladiatori. Doar trei! Cinzeci de ani mai târziu, Aemilius Lepidus aruncă în arenă douăzeci și două de perechi de gladiatori. Roma prinsese gustul sângelui... Așa au luat naștere jocurile de o cruzime fără margini, care aveau să macine pentru 668 de ani (264 î.Hr. - 404 d.Hr.) hecatombe de cadavre umane și aveau să transforme într-o masă de carne sângerândă splendide exemplare ale lumii animale. Necuvântatoarele de talie mare nu au fost cruțate... cu cât un animal era mai de temut, cu atât mai mult specia sa era hăituită și capturată pentru a lupta în numeroase arene presărate prin întregul Imperiu Roman. Într-un amestec insolit, de oameni și lei, zebre și tigri, leoparzi și urși, elefanți și rinoceri, girafe, mistreți, lupi, câini, hipopotami, hiene, cerbi – toate acestea și-au dat viața, forțate să lupte între ele în acestă adevărată Vale a Plângerii. (Nicu Pârlog, Gladiatorii patrupezi din arenele romane, http://www.descopera.ro)

Dionysos


Mergând înapoi în timp, găsim ghepardul ca atribut al unor zeități din mitologia greacă; în special Dionysos este reprezentat călărind un  ghepard, dar apare și unul înaripat ca însoțitor al unei zeițe (Hecate?); într-un mozaic, se văd doi gheparzi înhămați la trăsură. Egiptenii nu puteau nici ei ocoli tentația exercitată de felina pătată: Tephnut și Shu au ca simboluri doi leoparzi. Nu mă voi rezuma strict la ghepard, ci extind cazul și la alte rude ale acestuia care, uneori, sunt apropiate ca imagine. Un leopard este desenat alergând sub un vehicul, într-o imagine de pe un  papirus. Și incursiunea ne duce tot mai departe, până la desenele rupestre, din Franța până în India.
Tephnut și Shu

 

Revenind la epoca medievală, în miniaturile de inspirație religioasă, se găsește adesea pictat ghepardul, cum este cazul în scena în care Adam dă nume animalelor, în cea a Fecioarei cu licornul sau într-o ilustrație cu Adam și Eva, probabil ca simbol al păcii care domnea între fiare înainte de alungarea din  paradis (unde ghepardul e singura vietate care poartă zgardă!!!).
Fecioara cu licornul




Felina pătată își ocupă locul în bestiariile atât de prețuite în acele timpuri, în special sub chipul pardosului (pantera). Despre acesta se spune că este foarte rapid și că ucide dintr-un singur salt. Leopardul, la rândul său, este văzut ca rezultatul încrucișării adultere între leu și pardos, deci o ființă degenerată, bastardă.
Pardosul este prezent în literatura română la Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică. Sub masca acestuia se ascunde Iordache Ruset, membru al puternicei familii a Cupăreștilor, de origine grecească, mare latifundiar, setos de venituri necinstite, vestit intrigant, conducătorul din umbră al politicii Moldovei; mai întâi, prieten al familiei Cantemir, iar apoi dușmanul ei. Petele au semnificația viciilor, căci „ nici Corbul negreala, nici Pardosul pistriciunea a-și muta poate”. Unul din frații Ruset, Mihalache,  este Râsul, la fel de perfid: La jiganiia aceasta, Râsul, de socotit ieste că toată pistriciunea pe supt pântece i să ascunde, adecă la loc ce nu să așe vede, iară amintrilea pe spinare, tot un păr să arată a avea. Adecă în față prost și drept, dară multe picături de vicleșuguri îi stau peste mață.

Nicolae Milescu, în Raportul către țarul Rusiei asupra misiunii sale în China, menționează câteva aspecte grăitoare pentru folosirea felinei pătate ca simbol al puterii și al luxului: la fastuoasa ceremonie de primire la curtea suveranului, alături de cei treizeci de elefanți, stau lănceri ale căror arme sunt împodobite cu cozi de panteră, iar printre darurile către membrii cancelariei țarului, primite la plecare se numără: 5 piei de nerpa (focă), 5 piei de tigru, 5 piei de leopard (pentru țar: 12 piei de tigru și 10 de nerpa).
Miniatură persană

Rămânând la Asia și la arta miniaturii, în manuscrisele persane imaginea ghepardului și a leopardului apare frecvant, efectul pentru noi, europenii, fiind unul de accentuat exotism.

După epoca medievală, frecvența acestor motive picturale scade, rareori blana de leopard fiind folosită ca detaliu vestimentar (gulere etc.), pentru ca, în ziua de astăzi, inclusă la categoria „animal print”, să fie considerată un  motiv controversat, de la lux excesiv, până la prost-gust, iar gheparzii în lesă au devenit un simbol al excentricității și al vedetismului.
 

Pentru imagini Capela Magilor:
http://italia-ru.com/forums/vse-ob-italii/otdykh-italii-sovety-turistam/freski-benotstso-gotstsoli-kapelle-dvortsa-palats

10 iulie 2017

„Manolito Ochelaristu' ” de Elvira Lindo - lumea plină de haz a unui copil, povestită de el însuși



Elvira Lindo (sursa: wikipedia)

          De mult nu am mai râs cu atâta poftă la o carte! Este primul lucru pe care țin să-l spun și, cred, cea mai bună recomandare pentru o lectură de vacanță!
          De asemenea, salut ideea editurii Booklet de a publica ficțiune pentru copii, iar micul roman Manolito Ochelaristu'  al scriitoarei, jurnalistei și actriței spaniole  Elvira Lindo este o carte realmente savuroasă.  Conceput inițial ca personaj al unor emisiuni radiofonice (1998), Manolito Ochelaristul (Manolito Gafotas), interpretat în emisiune chiar de autoare, s-a bucurat de un mare succes, devenind apoi personaj de roman.  Cartea de față este prima dintr-o serie de șapte cărți, considerate astăzi scrieri clasice ale literaturii spaniole pentru copii; ele au stat și la baza unor îndrăgite seriale de televiziune (1999, respectiv 2004). Ediția românească păstrează ilustrația originală a lui Emilio Urberuaga. Elvira Lindo este și autoarea altei serii de cărți pentru copii, „Olivia”.
           Manolito Garcia Moreno este un copil din Madrid, cartierul Carabanchel, dintr-o familie obișnuită. El merge la școală împreună cu Urechilă López prietenul său cel mai bun, în clasa duduiei Asuncion și ajunge și pe la cabinetul psiholoagei, duduia Espe, pentru că vorbește prea mult (concluzia acesteia: n-are ce-i face, așa s-a născut Manolito, „cu chef de vorbă”). În recreații și după ore se joacă și cu un „șmecher” poreclit  Jihad, de-a Căpitanul America sau Batman, joaca degenerând cel mai adesea în „chelfăneală”. „Iubițica” Susana e un alt pretext de dispută între băieți. Acasă, mama deține o metodă pedagogică infailibilă: „scatoalca”, tatăl îi dă lecții de autoapărare, Tontălăul (fratele mai mic) îl enervează, iar tataia Nicolás, un mucalit fără pereche, devine părtaș la multe dintre poznele copilului.
          Farmecul cărții constă mai ales în vocea personajului Manolito, cu logoreea tipică vârstei, în care se amestecă expresii copilărești cu cele preluate de la oamenii mari, sinceritatea cu hazul involuntar, istețimea cu naivitatea.
          „Manolito ” îmi amintește de Aziz Nesin „Copiii de azi sunt formidabili”, desigur, de Jeff Kinney „Jurnalul unui puști”, iar de la noi, de T. O. Bobe „Cum mi-am petrecut vacanța de vară”.

„Dan” de Al. Vlahuță. De ce Dan nu e Dionis, dar nici Ladima



          Auzisem, desigur, de romanul Dan al lui Alexandru Vlahuță, însă, recunosc, până de curând, nu îl citisem. Surpriza legată de acest roman, pentru mine, nu a fost aceea a vreunei valori artistice de excepție, ci a anului apariției: 1894!

          Omis de cele mai multe ori din cronologiile literare, omis din manuale și din conștiința publicului cititor din lista romanelor românești  publicate înainte de 1900, oricum numărabile pe o jumătate din degetele de la o mână, romanul Dan, scris la confluența veacurilor și la întretăierea unor curente și tendințe literare fie expirate, fie insuficient instalate și asimilate, reprezintă  un caz literar interesant, demn de a-i se acorda mai multă atenție.
           Vorbind de începuturile romanului românesc  (excepție făcând Istoria ieroglifică - D. Cantemir), se afirmă în mod curent că avem numai patru creații de luat în seamă înainte de 1900: Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, Viața la țară și Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirescu și Mara de Ioan Slavici (care, la drept vorbind, intră în circuitul public abia prin apariția în volum din 1906); rareori, sunt menționate și subțirelele romane epistolare fără ecou în epocă Manoil și Elena ale lui Dimitrie Bolintineanu, ba chiar se includ și încercările neterminate ale lui Alecsandri (Dridri), Tainele inimii ale lui Mihail Kogălniceanu sau  Geniu pustiu de Mihai Eminescu, acestea abia numărând câteva pagini; și, desigur, așa-numitele romanțuri și adaptări de tip Misterele Bucureștilor. De aceea, mă miră omiterea acestui roman bine închegat, cu o tematică aparținând mai degrabă literaturii moderne, aș zice chiar precursor al prozei lui Camil Petrescu (Patul lui Procust).
          Secerat sub sentința  rău-intenționată a lui G. Călinescu (care avea alergie la scriitorii atinși de aripa sentimentalismului)  de epigon eminescian, acuzat - ce ar fi rău în asta? - într-un mod cu totul inelegant că în acest roman și-a turnat năduful propriilor neîmpliniri erotice și familiale (oare Călinescu însuși nu făcea același lucru?), urmarea a fost aceea că romanul Dan a fost luat pe făraș și depus de istoria literară la obiecte pierdute.  Întrebarea care se pune este: ne permitem, într-o literatură atât de săracă, să lăsăm la o parte sau, mai rău, să anatemizăm pe criterii extraestetice, opere de rangul doi?
          Revenind la cultura română, în genere, nu pot să nu observ, în toate epocile, și cea actuală nu face excepție, goana, în cea mai mare măsură  îndreptățită, după formule literare de ultimă oră, cu scopul sincronizării literaturii române cu formulele estetice occidentale sau mondiale. Ideea este că această veșnică și febrilă goană, devenită fenomen obsesiv, manifestare a instinctului de supraviețuire, atrage după sine anumite consecințe: împărțirea veșnică între vechi și nou, polarizarea valorilor, punerea sub semnul plus doar a ceea ce este ultramodern, inclusiv a experimentelor  fără finalizare estetică, respectiv punerea sub semnul minus a tot ceea ce nu este aliniat ultimelor tendințe. Efectul este unul la două capete: unul pozitiv, prin forțarea evoluției, iar altul negativ prin luarea în derâdere a unei părți importante, măcar cantitativ, a literaturii. Vai de cel care îndrăznește să afirme că o operă care nu este în trend, ci reprezintă un cumul al unei platforme estetice anterioare ar avea drept la binecuvântarea criticii! Maiorescu, Lovinescu au făcut asta, prin scrierile lor polemice, dar chiar și Maiorescu a fost sancținat pentru teoria formelor fără fond. Abia Tudor Arghezi (Testament), Nichita Stănescu ( Carte de recitire), Mircea Cărtărescu (Levantul) reiterează eleganța atitudinală a lui Eminescu din Epigonii prin revalorificarea tradiției.
          Romanul Dan e construit pe sedimentele unui romantism epuizat încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, din care preia, după model eminescian, discrepanța dintre real și ideal, iubirea idilică pentru fata de la fereastra de peste drum, aspirația spre absolut și capacitatea de a se sacrifica, dar și dezamăgirea profundă ce urmează exaltării, la constatarea că visul nu se potrivește cu realitatea. Condiția de poet și îndrăgostit, cariera de jurnalist, lipsită de satisfacții, sfârșitul lui Dan în casa de sănătate a doctorului Șuțu par să constituie un tribut adus de Al. Vlahuță idolului său literar, Mihai Eminescu.
          Cu toate acestea, Dan nu este Dionis, căci el nu e înzestrat cu ochiul fanteziei creatoare, ci cu lupa necruțătoare a realistului avid de observație morală, focalizat asupra unei societăți ce taie aripile celor visători și încurajează lichelismul; iubirea devine, în acest context, o tranzacție fără scrupule a zestrei și o cale de acces către vârful societății; politica, școala, cultura, presa sunt paravane pentru afaceri veroase ale unor indivizi angajați pe calea parvenirii și pentru protejații lor. Fundalul vieții bucureștene este schițat cu o mână sigură, surprins în efervescența sa de final de secol XIX: viața redacțiilor, a cafenelelor, expoziția „cea mare” de mașini și industrie, încercările izolate și eșuate de modernizare a agriculturii, conferințele publice de la Ateneu - o lume foarte dornică să lase în urmă modelul oriental, ineficient, și să adopte, chiar superficial și caricatural, pe cel occidental, mai potrivit ascensiunii clasei de mijloc. Un naturalism incipient, neasimilat, se vădește în câteva aspecte ale romanului: decăderea bătrânului Racliș, violul asupra Anei, boala mintală a lui Dan din final.
          Alexandru Vlahuță poate fi considerat un precursor al romanului modern, prin interesul față de mediul citadin și viața modernă a capitalei, față de condiția intelectualului ce refuză compromisul, într-o societate pervertită;  totuși, Dan nu este Ladima, pentru că îi lipsește luciditatea tragică a eroilor camilpetrescieni, capacitatea de autoanaliză și tăria morală, el rămânând împotmolit în sentimentalism și paseism. Dacă George Demetru Ladima este un învingător în plan moral prin alegerea morții, Dan este, până la urmă, prin prăbușirea lui psihică, un învins.

          În centrul romanului se află figura lui Vasile Dan, redactor la ziarul bucureștean Alarma, tânăr pasionat de profesia sa, care își caută împlinirea prin depășirea condiției materiale fără abdicarea de la idealurile sale. Romanul începe cu scena balului de final de an de al pensionul de fete al doamnei Raspal, instituție la care Dan preda ore de filozofie, prilej al efectuării unei radiografii a claselor înstărite ale societății: invitații, „arendași, fabricanți, negustori din provicie”, dar și oameni politici dezbat, de pe margine, ultimele noutăți, ultimele scandaluri publice și venalitatea clasei politice. Dan este invitat la vals de Ana Racliș, o fostă elevă, fiica răsfățată și capricioasă a unui boier scăpătat, care își risipise moșiile, îndatorat cumnatului său Peruianu, consecința fiind micșorarea zestrei Anei, fapt ținut secret pentru un timp. Redacția ziarului este condusă de Cezar Priboianu, mentor și prieten al lui Dan. În fața acestuia, el vorbește despre utopiile sale legate de școală: visez o scoală, un ideal de școală, unde băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să învețe,nu pentru o diplomă, ci pentru a-și satsface neliniștea, nevoia firească a minții lui, dar mai ales de scris: el dorește să-și dedice mai mult timp scrierii unui roman. Învoit să plece câteva zile la Sinaia, o reîntâlnește pe Ana și face cunoștință cu Albert Lambrino, un tânăr timid, rudă cu aceasta, care studia la Viena și nu avea „nimic din fumurile șim strâmbăturile feciorilor de bani gata”. Invitat să participe la o excursie, Dan observă  curtea pe care i-o face, Anei, Drăghici, un ofițer arătos, dar cam necioplit. Când acesta biciuiește fără milă niște țărani ce le ies în drum, Dan și Albert părăsesc grupul. Pus în temă cu evaporarea zestrei  Anei, ofițerul dă înapoi. Ana frecventează casa mătușii sale bolnave, căsătorită cu Peruianu, om avar și tiranic. Într-o noapte, într-un moment de „pătimașă orbire” acesta o siluiește. Ana stârnește astfel ura mătușii sale și zvonuri calomnioase în târg, fapt pentru care pleacă la Paris cu tatăl său, cu ultimele resurse, pentru a da naștere copilului rezultat în urma violului. Dan află ce s-a întâmplat și, cu sprijinul directorului, este trimis în capitala franceză, unde o reîntâlnește pe Ana. Faptul că aceasta avea un copil și că era săracă nu-l împiedică pe Dan a o lua de soție. Întorși la București, Dan încearcă, fără succes, să trăiască din avocatură și continuă să scrie. El publică primul volum, Încercări literare, pe care îl depune la Academie, în speranța obținerii premiului anual de 5000 de lei. Premiul este câștigat, însă ,de un autor fără talent scriitoricesc, dar cu talent în lingușirea celor mari. Dezamăgit, Dan se retrage cu Ana în provincie. Sărăcia într-un târg mărunt se dovedește chiar mai insuportabilă decât cea de la la oraș, ca și societatea vulgară găsită la fața locului. Un bal de provincie pune la încercare vechile înclinații ale Anei spre cochetărie și flirt. Nervii tânărului cuplu încep să cedeze. Ana revine pe calea cea bună și devine sprijinul soțului, care izbutește să termine primul capitol din romanul „O viață pierdută”; acesta, însă, și-a pierdut nu numai iluziile literare, ci și pe acelea legate de soția sa. Căzut în deznădejde, Dan începe să aibă tulburări depresive și maniacale și, cu toate insistențele Anei de a-l îngriji singură, în finalul romanului el este dus la casa de sănătate a doctorului Șuțu.

          Romanul a avut un real succes în epocă, înregistrând un număr record de exemplare vândute (în jur de 5000), dar noi asociem astăzi, în mod curent, numele lui Vlahuță doar cu scrierea desuetă „România pitorească” sau, la momente „oportune”, cu poezia „Unde ne sunt visătorii?”. Critica literară tratează în bloc opera lui Vlahuță, asimilându-l pe autor, cu argumente, desigur, epocii călduțe a prelungirilor romantismului și ale clasicismului, cu aceeași condescendență remarcată anterior: ”Lectura actualizată a imensei producții literare cuprinse între 1880 și 1916, a grupului pitoresc reprezentat de neo-clasici și de neo-romantici, nu mai reține decât câteva figuri; oricât de interesante în sine, majoritatea lor rămâne în afara unei selecții cât de cât severe. Al. Vlahuță (1858-1919), Panait Cerna (1881-1913), Al. Brătescu-Voinești (1868-1946), Emil Gârleanu (1878-1914) și atâția alții compun corul unei epoci având dreptul la extrem de scurte recitative. ” (Mihai Zamfir, Scurtă istorie: Panorama alternativă a literaturii române Ed. Polirom 2011)
          Cu toate acestea, există și lucrări care, urmărind reperele romanului românesc, sesizează formula modernă pentru epoca în care a apărut și meritele estetice ale romanului Dan „Revăzând evenimentele literare din ultimele decenii ale secolului trecut, vom constata că momentul de cea mai mare importanţă pentru destinul romanului românesc este anul 1894: acum apar, pe lângă „Mara” lui Slavici (în revista „Vatra”), „Viaţa la ţară” de Duiliu Zamfirescu (publicată între 1893-1894 în „Convorbiri literare”) şi „Dan” al lui Vlahuţă, toate trei opere marcând etape în evoluţia romanului românesc. Mai puţin legată de o tradiţie a literelor autohtone, ultima dintre cărţile amintite face, mai ales, operă de pionierat. Excepţionalul său succes de public se justifică, între altele, şi prin maniera modernă, de certă sorginte naturalistă, de a trece în opera de ficţiune dispute teoretice şi evenimente ale vieţii contemporane.” (Corina Popescu, Verismul italian și literatura română, Ed. Universității, București 2000)