29 ianuarie 2018

„Tinerețe fără tinerețe” („Youth Without Youth”) - un film de artă Coppola - Eliade


Francis Ford Coppola
         Pasionații de proza fantastică a lui Mircea Eliade vor regăsi în filmul Tinerețe fără tinerețe / Youth Without Youth (2007) regizat de Francis Ford Coppola (Nașul, Apocalypse Now etc.) o poveste de iubire peste timp, ce începe la Piatra Neamț, își poartă eroii în Bucureștiul interbelic, în Elveția, India, Malta, într-o experiență mistuitoare. O distribuție de excepție reunește numele unor importanți actori englezi, români și germani.  În rolurile principale: Tim Roth și frumoasa Alexandra Maria Lara, Bruno Ganz, în alte roluri: Marcel Iureș, Florin Piersic Jr., Adrian Pintea, Matt Damon, Mircea Albulescu, Alexandru Repan, Ana Maria Marinca, Dragoș Bucur, Andi Vasluianu, Mirela Oprișor.
          Filmul a fost, desigur, o piatră de încercare pentru regizor, care a abordat acest text pentru a regăsi, probabil, ca și eroul nuvelei, ceva din mirajul tinereții pierdute: "Pentru mine a face acest film înseamnă de fapt o întoarcere la idealurile cinematografice pe care le aveam pe când eram student" mărturisea Coppola.
          Am fost curioasă a descoperi ce poate înțelege cineva necrescut în orizontul tragic al unui basm atât de obsedant ca Tinerețe fără bătrânețe din sensurile nuvelei lui Mircea Eliade. Am mai văzut o ecranizare după Eliade, La nuit Bengali (1988, regia Nicolas Klotz), după Maitreyi, cu Hugh Grant în rolul Allen, în care accentul nu cădea, cum ar fi fost firesc, pe profunzimea poveștii, ci mai mult pe viața englezilor în India. Și aici, dar într-o mult mai mică măsură, am avut aceeași impresie, că sensurile adânci scapă printre degete, că acel sentiment românesc al ființei nu poate fi exprimat de cineva care nu îl are în sânge și în istoria lui culturală. Poate și de aceea critica de specialitate l-a și apreciat, dar a și șovăit la primirea filmului, ba au existat chiar voci care l-au considerat prea complicat și greu de urmărit. 
          Filmul lui Coppola respectă atmosfera și subiectul nuvelei, atât cât se poate reflecta într-un film, îi păstrează poezia, dar parcă înclină balanța prea mult către zona obscură, înspăimântătoare. Tim Roth nu mi s-a părut o alegere inspirată. Părea în vârstă și când trebuia să fie tânăr și nu avea aerul unui profesor de lingvistică și nici al unui îndrăgostit. Actorii români m-au surprins într-adevăr plăcut, în special Alexandra Maria Lara, Marcel Iureș și Adrian Pintea, cel din urmă aproape de nerecunoscut prin machiaj, în rolul unui sacerdot indian. Trecutul învăluit în nostalgie a fost interesant reflectat în nuanțe sepia, de fotografie de demult; am remarcat interioarele cu obiecte vechi, grăitoare, imaginile perfect alese din țară (treptele din Piatra Neamț, atât de bogate ca simboluri!); imaginile din străinătate, fără niciun exces folosite, au susținut perfect povestea, mai ales cele din Malta, cu finalul iubirii. Aspectul cel mai puțin reușit l-au constituit câteva dintre efectele speciale (apariția din neant a unor trandafiri, dedublarea personajului etc.), alături de altele extrem de reușite (personajul care își pierde dinții, femeia ce îmbătrânește), dar costumele, machiajul, fondul muzical, tehnicile de filmare au fost demne de un film de artă.
          Difuzat pe larg în nenumărate țări, mai puțin la noi, Youth without Youth este un film ce merită văzut. Se găsește subtitrat în română pe câteva site-uri de filme online.
          Povestea, pe scurt: profesorul Dominic Matei, ajuns la o vârstă foarte înaintată, deprimat pentru că nu-și poate termina lucrarea despre originea limbajului, este lovit de un trăsnet în fața Gării de Nord din București în noaptea de Înviere.  În spital, când i se înlătură bandajele, se constată că a întinerit. Cazul este ținut secret o vreme, dar este, în cele din urmă, descoperit de Securitate, care trimite o tânără seducătoare să-i smulgă secretul. Profesorul nu doar că își regăsește condiția fizică de la 30 de ani, dar constată că intelectul său capătă puteri uluitoare. El înțelege dintr-odată orice limbă; interesul său se îndreaptă spre limbile vechi; astfel, constată că poate descifra orice manuscris, oricât de vechi, în orice alfabet. El o întâlnește accidental pe frumoasa Laura, avatar al Veronicăi, iubita sa din prima tinerețe și al lui Rupini, o femeie din India, din  timpuri preistorice. Împreună cu un grup de cercetători din domeniul culturilor vechi, Dominic Matei și Laura pleacă în India și găsesc peștera în care a murit Rupini în urmă cu mii de ani și osemintele acesteia. Laura are capacități mediumice; prin regresie în timp, ea îl conduce pe Dominic înapoi prin epoci, vorbind în limbi din ce în ce mai vechi, nemaiauzite vreodată. Îndrăgostit profund de aceasta și observând că experiențele extratemporale o epuizează (ea începe să îmbătrânească accelerat), Dominic renunță la cercetări și-i cere să se despartă de el. Chemarea de a se întoarce în orașul natal devine din ce în ce mai puternică. Reîntors la Piatra Neamț, la Cafeneaua Select, unde se afla la începutul filmului, Dominic își regăsește bătrânii prieteni, care îl recunosc. El moare la ieșirea din cafenea, iar în hainele moderne se descoperă trupul său de om bătrân. Ca în orice nuvelă fantastică, finalul e învăluit într-o notă de ambiguitate, privitoare la realitatea faptelor. 
          Mie filmul lui Coppola mi-a plăcut și am petrecut două ore pline de miez vizionându-l. 

20 ianuarie 2018

Fredrik Backman „Un bărbat pe nume Ove” - un simpatic roman politically correct



          Dezinvolt, cu caractere bine definite, cu dialoguri rupte din viață, plin de haz, dar și cu accente de duioșie, romanul scriitorului suedez Fredrik Backman (Editura Art 2017) punctează câteva dintre provocările societății actuale, puse în dezbatere mai ales în ultimul deceniu, de tipul discriminare versus toleranță: integrarea imigranților, îngrijirea instituționalizată sau în familie a bătrânilor, educația mai lejeră a tinerei generații, adaptarea la invazia tehnologiei, toleranța față de homosexuali, obezi etc., rolul societății civile în reglarea relațiilor stat - cetățean și în combaterea abuzurilor, toate în povestea simplă a unui om obișnuit: Un bărbat pe nume Ove.
          În esența ei, povestea romanului este una de cartier: Ove, un bărbat pensionat, dar încă în putere, fost președinte al asociației de proprietari, își face rondul în fiecare dimineață, bombănind; este un tipicar, un perfecționist care ține la reguli și la respectarea lor. Toată ordinea existenței lui se clatină când în viața lui pătrund, neinvitați, noii vecini, consultantul IT Lars (Tolomacul), Parvaneh - soția lui gravidă pakistaneză și fetițele lor, care îi solicită ajutorul și i-l oferă chiar și când el nu are niciun chef. Ove se vede nevoit să aibă de-a face și cu alte figuri de tineri aparent debusolați, pe care, când îi cunoaște, constată că nu sunt chiar atât de incceptabili. Inacceptabili rămân doar parveniții necivilizați, plini de tupeu.
         Există în carte o incursiune în trecutul lui Ove, în copilăria aspră, de orfan, adolescența și tinerețea marcate de muncă, greutăți, nedreptăți, dar și întâlnirea unei iubiri unice, la pierderea căreia simte că viața lui nu mai are niciun rost; un trecut în care s-a ghidat după principiile preluate de la tatălui său, iar noțiunile de datorie, corectitudine, devotament, sacrificiu l-au ajutat să-și construiasă o viață cinstită.
         Ove este un bărbat aparținând lumii vechi, cu valorile ei tradiționale, iar romanul ilustrează ieșirea volens-nolens a acestuia din tiparele rigide ale trecutului, din suferința care l-a marcat de-a lungul vieții aspre pe care a dus-o și acceptarea faptului că și atunci când închiderea în carapace pare singura soluție, există șanse de a redescoperi prietenia, omenia, iertarea, afecțiuna, într-un cuvânt - iubirea. Căci fără iubire, Ove este un bărbat incomplet (OVE = LOVE incomplet).
          Zâmbetul mucalit al lui Fredrik Backman, prezent în toate fotografiile sale de autor, plutește peste paginile cărții, parcă pentru a ne spune: Da, am scris un roman politically correct, pentru că, la urma urmei, chiar așa ar trebui să trăim.

16 ianuarie 2018

Kazuo Ishiguro „Să nu mă părăsești”



          Să nu mă părăsești (Never let me go) este a doua carte a lui Kazuo Ishiguro despre care scriu aici, o carte diferită de Rămășițele zilei, dar la fel de provocatoare.  În aparență axată pe o intrigă simplă - relația în triunghi a unor tineri - aceasta este învăluită într-un manșon de ambiguitate, unde se țes, pe neștiute, întrebări, probleme, semnificații.
          La o primă lectură, cartea narează o poveste tristă despre prietenie și dragoste, având ca protagoniști trei adolescenți, Tommy, Ruth și Kathy, care cresc împreună, sunt colegi la aceeași școală cu internat, se îndrăgostesc, se despart și se regăsesc după absolvire, până la moartea inevitabilă a primilor doi. Diferența față de alte povești asemănătoare constă în faptul că aceștia și colegii lor dintr-o întreagă rețea de școli de același tip sunt creați și educați cu scopul de a deveni donatori de organe, fiind, mai precis, clone. Întâmpările nu sunt plasate în vreun viitor apocaliptic, ci în Anglia anilor '70 - '80 - '90, pe un fundal cenușiu, alcătuit din câmpii nesfârșite, păduri întunecate, ceruri lipsite de soare, drumuri lungi, labirintice.
          Ca și în Rămășițele zilei, povestea din acest roman este în sinea ei dezolantă, prea simplă pentru a stârni interesul cuiva neimplicat, o poveste despre o viață fără nimic spectaculos, un destin trasat de dinainte în cele mai mici amănunte, în care protagoniștii duc o existență ce exclude orice vis, orice ambiție sau realizare personală, ce slujește altora și în care spațiul personal este extrem de restrâns.
          Kathy H., ajunsă la capătul unei cariere nefiresc de lungi pentru cei asemenea ei - doisprezece ani ca îngrijitoare a celor care au donat organe - și după moartea prietenei sale Ruth și a lui Tommy, iubitul și prietenul său, se simte epuizată și se pregătește să treacă la ultima etapă a destinului, aceea de a începe, la rândul ei, să-și doneze organele vitale. În acest moment se declanșează confesiunea ei, în care încearcă să rememoreze secvențe semnificative din trecut, să caute semne prin care să-și înțeleagă destinul, să descopere adevărurile din spatele creării lor, să afle în ce măsură au fost mințiți și dacă educația de excepție pe care au primit-o la Hailsham le-a adus un folos sau a fost o iluzie, un efort  inutil privit din perspectiva morții.
Kazuo Ishiguro
          Ceea ce știu cei de la Hailsham este că au fost creați în eprubetă, din material genetic, crescuți încă de bebeluși în așezăminte speciale. Știu că la școala lor, Hailsham, și la încă două școli sunt condiții speciale, dar nu știu nimic concret despre regimul din celelalte școli. Ei nu au voie să părăsească deloc campusul, iar educatorii lor, numiți paznicii, par persoane responsabile și cumsecade: Miss Geraldine, Miss Emily etc. Informațiile despre menirea lor nu le sunt ascunse, dar nici prea clare. „Am știut și n-am știut”, „ni s-a spus și nu ni s-a spus”  va înțelege Kathy. Copiii sunt încurajați să citească opere alese, să scrie poezii, să picteze, să prețuiasă creațiile celorlalți și să se sprijine unii pe alții. Starea lor de sănătate este foarte importantă, ei fiind supuși la controale medicale săptămânale. Când devin adolescenți, știu deja că nu vor putea avea copii, de aceea relațiile intime nu le sunt interzise, ba chiar sunt instruiți cum să procedeze. Dincolo de toate acestea, duc o viață obișnuită pentru fiecare etapă, se joacă, au prieteni, râd, bârfesc, ascultă muzică, iar după 16 ani sunt mutați în alte locuri și devin semi-independenți. Atunci încep și stagiile de instruire pentru a deveni întâi îngrijitori, apoi donatori. Cei care supraviețuiesc după a patra donație sunt rari și se bucură de multă admirație.
          Cele trei personaje centrale sunt cumva niște excepții. Tommy este un băiat lipsit de creativitate, care nu poate desena. El este mereu frământat, are explozii de furie și devine ținta batjocurii colegilor săi, până când Miss Lucy îi spune că nu este nicio problemă, că trebuie să se accepte așa cum este. Antrenat mai târziu alături de Kathy și Ruth în aflarea adevărurilor ascunse, el reprezintă atitudinea rațională, senzorială. Ruth se distinge, la rândul ei, printr-o imaginație peste medie, prin care încearcă să evadeze din realitate, devenind de multe ori mincinoasă, manipulatoare, egoistă, fără a-i păsa dacă provoacă suferință celorlalți. Atitudinea ei este cea a artistului. Kathy se situează undeva la mijloc, având o atitudine reflexivă. Tensiunea romanului se creează între speranță și vis pe de o parte și spulberarea iluziilor, pe de altă parte.
          Titlul romanului trimite la un cântec de pe o casetă audio pe care Kathy îl ascultă în copilărie.Ea dansează cu o pernă în brațe, imaginându-și că este o femeie ce știe că nu poate avea copii, dar în mod miraculos are unul și se teme să nu-l piardă. Este surprinsă astfel de Madame, o femeie misterioasă care vine la Hailsham uneori și le ia copiilor cele mai bune lucrări pentru o presupusă Galerie.
          Am tatonat mult până să găsesc un punct de acces în zona semnificațiilor, în carapacea densă și rafinată scriiturii. Ca și la Rămășițele zilei, am înțeles că trebuie să pornesc de la aceleași  întrebări: cui i se confesează Kathy? de ce o face? Niciun artificiu narativ nu este folosit: nu e vorba nici de un manuscris, nici de o înregistrare, nici de un personaj căruia i-ar adresa, nici pur și simplu un monolog fără adresă. Identitatea cititorului este totuși limpede chiar din prima pagină: expunându-și situația profesională de îngrijitoare, Kathy spune „dacă sunteți cumva unul dintre ei”, adică, de fapt, dacă suntem și noi, în felul nostru, niște clone. Deci, se adresează cititorului-clonă, ne determină să reflectăm la condiția noastră de ființe create, la urma urmei, „după chipul și asemănarea” cuiva mai presus decât noi. Lumea clonelor este o parabolă a lumii noastre, a condiției umane. Ca și clonele, noi știm și nu știm adevărul despre condiția noastră, ca și acestea, ne înarmăm cu o anumită educație, îi îngijim pe cei din jurul nostru, apoi ne vine rândul să ne pierdem, unul câte unul, organele și să ajungem în pragul morții, doar că într-un alt ritm temporal, cu prețul îmbătrânirii, cu toată degradarea și suferința ei. De ce se confesează Kathy? Este un fel de ștafetă pe care ne-o înmânează, aceea de a continua să ne punem întrebări, să descifrăm semnele adevărului, să căutăm o ieșire din predestinare.
          O altă problemă ridicată în text este aceea a rolului și a rostului unei educații superioare, atunci când știi că ai o existență finită. Elevii de la Hailsham au statutul unor privilegiați. Chiar dacă educația îi face mai sensibili, iar trăirile lor mai rafinate  le inhibă uneori acțiunile, ei sunt considerați superiori și primesc posturi mai bune. Tommy este cel care începe să deseneze târziu, deși nu-i mai servește la nimic, pentru că descoperă sensul creației. Madame se străduiește să demonstreze că și clonele au suflet, arta fiind calea pe care o alege pentru demersul ei.
          Raportul creatorului cu propria creație este o temă tulburătoare. Paznicii și Madame simt în adâncul lor un dezgust, o oroare greu acunsă față de aceste ființe artificiale create inițial ca suboameni, dublată de o doză de compasiune. Aceasta se transformă în teamă, atunci când își dau seama că, prin crearea unor ființe cu trup perfect sănătos, cu suflet și cu o educație superioară (sacrificiul acceptat, pentru care sunt create clonele, le conferă acestora o aură de noblețe), au creat, de fapt, supraoameni, motiv pentru care Hailshamul (denumire cu rezonznțe naziste) și celelalte școli asemănătoare sunt desființate.
       Kazuo Ishiguro se reinventează, cu fiecare roman, invitându-ne la reflecție asupra lumii în care trăim.

14 ianuarie 2018

Stroe și Vasilache - Ora veselă, Bing Bang



Stroe și Vasilache
          Alo! Alo! Aici e Radio!
          Stroe şi Vasilache! lache! lache! lache!
          Aţi auzit vreodată refrenul? Eu l-am ascultat deseori, pe când eram foarte mică și mergeam în vizită la o mătușă care avea difuzor în perete, o chestie foarte modernă în anii '60. Erau două voci glumețe, care umpleau de voie bună încăperile și revărsau, pe unde nevăzute, într-o notă de optimism, cuplete pline de farmec - înregistrări de arhivă, desigur. 
          Cine au fost Stroe și Vasilache? Doi pionieri ai radioului și ai cinematografiei autohtone, cunoscut cuplu de revistă al teatrului interbelic. A fost odată un cuplu comic de o extraordinară valoare muzicală, teatrală, artistică, un cuplu cum nici înainte, nici după n-am mai întâlnit – Stroe şi Vasilache„ mărturiseşte Ion Focşa într-o evocare a prietenului său Nicolae (Nacht) Stroe şi a lui Vasile Vasilache.
Emisiuni radiofonice 1933-1940
          În anii '30- '40, acest fermecător cuplu se remarcase atât în teatrul de revistă (Olimpiada veseliei), cât şi prin popularele emisiuni radiofonice (Ora veselă, începând din 1929), dar puţină lume ştie că au realizat şi un film, printre cele mai vechi păstrate în întregime, cu scenariu original: Bing Bang (1934 sau 1935), film sonor, poate primul film muzical românesc (au mai realizat şi filmul Ora veselă, 1935).
          Primele filme româneşti s-au realizat începând de prin 1910, iar până în 1935 se turnaseră aproximativ 100 de filme, dintre care peste 80% s-au pierdut. Unele erau foarte scurte sau aveau caracter documentar, ori de reclamă. Dintre filmele realizate înainte de Big Bang s-au păstrat în întregime doar vreo 15, cele mai cunoscute fiind Independenţa României (1912) de Aristide Demetriade, Haplea (1927), desene animate, de Marin Iorda, Maiorul Mura (1928) de Ion Timuş, Visul lui Tănase (1932) de Constantin Tănase şi Bernd Aldor; îşi începuse cariera şi regizorul Jean Georgescu, prin câteva filme, nepăstrate însă.
          În cartea sa de amintiri, 77 de ani în 200 de pagini, Nicolae Stroe povesteşte despre entuziasmul acelor ani de ascensiune, alături de prietenul său, care va pieri prematur în bombardamentul din 1944:
          Ne făceam visuri măreţe şi, ca să nu le uităm, le-am scris mare pe un perete din cabina noastră. La punctul unu am trecut un film ca la Hollywood sau pe aproape. Am început să scriem scenariul, cum în Capitală rulau numai filme cu prinţi şi prinţese sau conţi şi contese şi alte marafeturi. Noi am ales o poveste simplă, umană şi foarte aproape de realitate, despre doi şomeri care se numeau Bing şi Bang. Când scenariul a fost gata şi cei care l-au citit au fost încântaţi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să găsim un sponsor, aveam nevoie de cel puţin 350.000 lei, o mică avere în epocă. Tot prin fratele meu Isaiia (scriitorul Isaiia Răcăciuni- n.r.)  am obţinut banii de la directorul Loteriei de Stat, domnul Râmniceanu, care însă ne-a impus următorul final: şomerii cumpără un loz în final, care se dovedeşte a fi Lozul cel mare, devenind milionari. Loteria şi-a făcut reclamă, iar noi ne-am realizat filmul. În afară de noi mai jucau: Vasiliu Birlic, Nora Piacentini, N. Gărdescu, Sili Vasiliu, Richard Rang, nu lipseau nici mama mea, coana Eugenia şi nici tatăl lui Vasilache. Studiourile noastre au fost: Cişmigiul, Grădina Icoanei, Lacul Snagov şi Ateneul Popular de pe strada Romană.
          Din păcate, nu am găsit mai multe date despre lungimea filmului, distribuţie etc.Vă invit să vă bucuraţi de câteva secvenţe din filmul sus-menţionat: